Mă uit peste programul celei de a doua zi a Festivalului Artelor din Zalău – Muza Fest, de joi, 3 octombrie, și mi se pare interesant de participat. Apoi, din cu totul alte surse decât ziarele locale – altele decât Sălajul pur și simplu, unde a apărut știrea – aflu că la evenimentul cultural de joi va concerta Oana Lianu. Trebuie să fiu și eu acolo.

“Măcar pentru trei săptămâni, Zalăul poate fi un fel de capitală culturală”

Sincer, nu mă așteptam să fie lume, obișnuit cu lipsa publicului la evenimentele culturale din Zalău, însă, încet-încet, Muzeul Ioan Sima a devenit neîncăpător pentru cei în jur de 80 de oameni prezenți la eveniment. “Da’, aici e pentru VIP-uri?”, întreabă cineva, văzând locurile libere din față. “Nu știu, poate se așază autoritățile”, răspunde altul. Bineînțeles, autoritățile n-au apărut, așa că locurile s-au ocupat repede.
Evenimentul cultural a debutat cu un scurt program muzical, care, în ciuda emoțiilor celor două interprete, mie mi s-a părut reușit (în special “Pe sub flori mă legănai”). Însă numele protagoniștilor nu am reușit să le rețin, în momentul prezentării, unul, cu camera în mână, clicăia la nesfârșit butonul aparatului, cu sunetele de rigoare cu tot, așa că tot ce am auzit a fost clic, pâc și foșnetul enervant al fotografului de ocazie.
“Măcar pentru trei săptămâni, Zalăul poate fi un fel de capitală culturală”, spune Corina Bejinariu, directorul Muzeului Județean de Istorie și Artă Sălaj, și, cu puțin interes din partea publicului, ar putea fi. Mai ales că în orașul prea liniștit cultural, așa cum am auzit-o pe Ozana Lucaciu spunând, există multă spiritualitate, iar mulți și-au exprimat dorința ca în și în Zalău să existe o operă, un teatru. Așa să fie? Nu știu, însă afară, în timp ce în fața publicului se rosteau aceste cuvinte, sirena ambulanței parcă dădea un semnal de alarmă culturală.

Cartea

După un an de colaborare între Episcopia Sălajului, Protopopiatul Ortodox Român Zalău, Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău și Inspectoratul Școlar Județean Sălaj, proiectul cultural, finanțat de Primăria Zalău, a avut ca rezultat cartea “Zalăul, cultură și spiritualitate”, avându-i ca coordonatori pe Ozana Lucaciu și Marcela Băbănaș, care se vrea a fi, așa cum scrie și în cuvântul înainte, “o carte de suflet, care surprinde imagini din viața bogată a unui oraș de o frumusețe discretă, dar poate ignorată sau insuficient explorată”. Sună frumos, nu-i așa? Am răsfoit filele cărții – de la cultură, religie, spiritualitate, la promovarea valorilor locale – o carte care își dorește să promoveze “cultivarea respectului față de ceea ce este autentic într-o comunitate caracterizată de bogăția diversității culturale”. Merită citită, poate așa o să descoperiți un Zalău care nu e doar un punct pe hartă, nu e doar statistică, ci un oraș care are oamenii, locurile și poveștile lui.

Oana Lianu

A pășit în fața publicului, obișnuită deja cu asta, apoi, zâmbind, i-a oferit prietenei ei de o viață, așa cum a numit-o pe Ozana Lucaciu, o carte. Unii o știau deja, mulți de la “Românii au talent”, unde a impresionat o țară întreagă; unii de la lansarea la Zalău a ultimului ei album “Just love”. Așa că lumea se aștepta la un concert la nai, însă artista a surprins publicul prezentându-le, pe rând, mai multe instrumente de suflat, din care a reușit să scoată niște sunete incredibile, o muzică deosebită, evident, pentru publicul de nișă. Oricum, nu cred că a fost persoană în public care să nu fi apreciat muzica și, mai ales, interpretarea deosebită a artistei Oana Lianu, căreia, din respect pentru ceea ce este, pentru ceea ce oferă publicului, îi dedicăm un articol separat, așa cum și ea, Oana Lianu, are un loc special în suflet pentru Zalău, despre care a scris că a rămas în sufletul ei, pentru totdeauna, ca o icoană sfântă a copilăriei și adolescenței sale.

Corul Predania

Atunci când au apărut în fața publicului, o mână de oameni îmbrăcați în negru, te așteptai să auzi cântece religioase, însă corul condus de Florin Lupșe a avut un repertoriu diversificat, cu piese muzicale foarte bine interpretate, și deși primele două piese au fost ca o introducere în lumea duhovnicească, celelalte au avut un iz vesel, vioi, săltăreț și versuri despre jucatul fetelor. Piesele, bine interpretate, chiar cu pasiune de către unii din membrii corului, sunt sigur că i-au încântat pe cei prezenți acolo, evident pe cei care ascultau muzica, și nu pe cei care n-aveau altceva de făcut decât să chicotească în cea mai mare parte a timpului, chiar preoți fiind. Le-am gustat și eu, însă, spre surprinderea mea, cea de-a doua piesă muzicală, religioasă prin excelență, a fost cea care m-a impresionat cel mai mult. Sunetele grave, calde ale cântecului au reușit să transmită un fel de umilință înălțătoare, sunete care, dacă ar fi răsunat într-o altfel de lume, acel cântec, singur, ar fi reușit să te facă să crezi.

Happy end românesc

La final, Ștefan Lucaciu, protopopul ortodox al Zalăului, care a mai avut și alte intervenții de-a lungul evenimentului, toate de bun simț, fără trimitere gratuită către cele sfinte, a mulțumit publicului spectator, încheind: “Și-acum, la final, ca la români, un suc, o țuică, o gustare…” Zis și făcut. Fără mine. Eu am ieșit de acolo însoțit de sunetele muzicii lui Oanei Lianu așezate, de acum, firesc, în memorie. Le aud și acum.