Cât de mult ar trebui
să îți ții respirația
ca să poți silabisi
iu-bi-re
suficient de adânc încât
să poți cuprinde în privire
toate zbaterile sufletului?

Cum să faci să nu pierzi nimic
din primele raze ale
soarelui de dimineață
născut din șoaptele fiecărui
zvâcnet al inimii,
atunci când ființa ți se împarte
în silabe:
iu-bi-re?

Și dacă respirația ținută
ca mângâiere în jurul inimii
nu ar mai fi de ajuns
să facă diferența dintre
a fi și a nu mai fi,
ți-ar mai rămâne suficient de multe
bătăi ale inimii
încât să mai poți silabisi
o dată, măcar o dată,
eliberându-ți ființa
în cele patru zări ale nemărginirii:
ni-meni nu ar pu-tea iu-bi vre-o-da-tă
a-șa cum iu-besc eu?