Îl știu pe Radu Șerban de prea mult timp. Cel puțin după nume, după cine era și este și ce face. Deci așa, superficial. Eram prieten bun cu fratele său, Călin – un om deosebit, fiind amîndoi pe aceeași frecvență cu muzica bună, rock ori clasică. Auzeam pe atunci de Radu – pictorul familiei, fugitiv, printre discuții, că restaurează fresce de biserică și alte chestii de genul ăsta. Îmi imaginam că stă cocoțat pe schele, prins în cabluri, și pictează. O imagine deformată, poate. Dar care îmi plăcea.
Și am avut ocazia fericită să-l întîlnesc acum, față-n față, la Grădina Botanică din Jibou, la simpozionul la care a participat, de Artă Vizuală. Și, pentru că m-am atașat un pic de lumea asta în care se mișcă artiștii, și pentru că o consider deosebită, mi-am zis să redau o discuție absolut liberă cu unul dintre ei – putea fi oricare dintre cei 10 artiști de aici, pentru că toți sînt oameni deosebiți, doar atît că, avînd în vedere cele spuse pînă acum, eu de Radu m-am simțit un pic mai „aproape”.
Nu am intenția de a-i prezenta un nu știu ce CV stufos, grade atinse ori nu știu ce alte chestii reci și seci. El este un om ca toți oamenii, probabil cu o sensibilitate mai aparte și cu un har – cel al desenului. Căsătorit, familist fericit și profesor, printre altele, la Facultatea de Arte Cluj. În rest… printre rînduri.

Despre mentori sau, pur și simplu, oameni ce „văd” ceea ce ai putea deveni

Eu: Cam ce crezi tu că a fost important ca să ajungi la ceea ce ești acum?
Radu Șerban: În clasele V-VIII, de la Școala Generală nr. 1 din Jibou, am frecventat Cercul de Pictură al profesorului Simion David.
Consider că, pentru mine, domnia sa a reprezentat un personaj providențial. A fost cel care a insistat și i-a lămurit pe părinții mei să urmez Liceul de Arte Plastice din Cluj-Napoca, fiind convins că aceasta este cea mai bună soluție, bazîndu-se cu siguranță pe aptitudinile și realizările mele de atunci.
La Liceul de Arte, începînd cu anul 1975, profesorul Ioan Sbârciu mi-a acordat „un statut preferențial”. Sub tutela lui am participat la mai multe concursuri de specialitate în țară și am obținut premii. Pentru că nu reușeam niciodată să înscriu în pagină o figură (la crochiuri) sau să realizez studii de factură academică, domnia sa mi-a sugerat că ar fi indicat să-mi continui studiile la Institutul de Arte din București.
Dupa terminarea Liceului de Artă, prin anul 1980, la Cuceu, l-am cunoscut pe Viorel Nimigeanu. Făcea pictură în frescă a bisericii, fiind absolvent al Institutului de Arte din București, clasa profesorului Vasile Grigore. De la el am învățat, poate, cele mai multe lucruri care țineau de o viziune modernă asupra artei și de tehnica picturii în frescă. De altfel, de atunci am făcut parte din echipa lui de colaboratori (cum îi plăcea lui să le spună ucenicilor care-l ajutau la pictarea bisericilor) și am lucrat la peste 10 biserici alături de el.
La Institutul de Arte Plastice, am intrat după alte 3 încercări (prima la Cluj, a doua la Iași – admitere susținută ca soldat, și o primă admitere nereușită la București).

Oameni care nu mai sînt

În București, viața culturală era (și este) mult mai dinamică. Am avut ocazia să văd expoziții deosebite ale artiștilor români, dar nu numai. La Institut am avut plăcerea să cunosc cîțiva profesori deosebiți, care într-o măsură mai mare sau mai mică mi-au marcat drumul viitor. Marius Cilievici mi-a fost profesorul coordonator timp de 4 ani. Un orator deosebit și un artist singular în peisajul artei românești. De asemenea, Traian Brădean și Florin Mitroi au fost profesorii cu care mă întîlneam de multe ori în atelier sau pe holurile instituției, locuri potrivite pentru discuțiile de specialitate (recunosc că mai mult vorbeau domniile lor…). Profesorul Ion Sălișteanu, care nu mi-a predat nici o disciplină, a fost unul din preferații mei în ceea ce privește tipul de pictură practicată. Încă din anii 80, el folosea culorile acrilice, fiind cam singurul la aceea oră care se exprima în această tehnică. Cu domnia sa m-am întîlnit peste ani, în Tabere de Pictură. De la domnia sa am aflat despre chinezi cum că au construit un muzeu doar pentru lucrările lui. Nici unul dintre cei menționați anterior nu mai trăiesc.

Breasla actuală

Liviu Lăzărescu a fost profesorul meu de Cromatologie și Tehnologia picturii de șevalet. Provenea din zona Aradului și avea o deschidere aparte pentru studenții ardeleni. Pe lînga faptul că am învățat multe lucruri deosebite legate de secretele tehnicii picturii, am apreciat faptul că domnia sa, atunci, avea un curs scris, actualizat de cîte ori era cazul, lucru rar întîlnit într-o instituție de artă din România. Mi-a facut plăcerea să ne întîlnim cu ocazia expoziției personale din anul 2009, pe care am avut-o la Căminul Artei din București. Am mai corespondat pe e-mail. Sper să reușesc să-l conving să participe la Simpozionul ARTA ÎN GRĂDINĂ, de la Jibou.
După 1990, cînd am devenit asistent universitar la Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu” din Cluj, am avut ocazia să fiu acceptat ca prieten de mai mulți profesori artiști sau teoreticieni, dintre care îi amintesc pe Victor Ciato și Gheorghe Arion, alături de Viorel Nimigeanu, pe care-l cunoșteam mai de mult. Tot aici, l-am reîntîlnit pe fostul profesor de la Liceul de Arte, Ioan Sbârciu (de fapt, domnia sa mi-a propus să accept poziția de asistent la Institut), care a devenit Rectorul instituției. Relații privilegiate am avut cu alți doi profesori, Ioachim Nica, rectorul din anii 90 și profesor la Secția Grafică, și Gheorghe Bus, profesorul de filozofie. De asemenea, cu Ioan Horvath Bugnariu, președintele filialei UAP Cluj, am o relație de amiciție de peste 15 ani. Am avut relații foarte bune cu mulți colegi care făceau parte atunci din colectivul de cadre universitare tinere ale Institutului.

Eu: Care este prima ta amintire despre pictură, desen?
R.Ș.: Despre pictură, orele deosebite de la Casa Pionierilor, coordonate de profesorul Simion David.
Despre desen, iepurele stilizat făcut de tatăl meu (de fapt singurul animal pe care-l știa face). Dacă mă întrebi pe mine dacă știu să desenez animale, îți spun că nu știu (din memorie). Apropo de asta, cînd bunicul meu avea în jur de 80 de ani, l-am rugat să-mi deseneze ceva. Deși cred că nu mai desenase niciodată pe hîrtia albă, mi-a făcut cu o precizie deosebită, gîște și personaje îmbrăcate cu haine care aveau nasturi. Aceste desene semănau foarte mult cu desenele copiilor. Le păstrez cu plăcere.
Eu: De cînd pictezi? Și de cînd o faci la modul profi, ca să zic așa?
R.Ș.: În afară de lucrările pe hîrtie sau pe sticlă, pe care le făceam la Cercul de Pictură prin anii ’70, lucrările din Liceul de Arte cred că pot avea un statut semiprofesionist (dacă există așa ceva). Prin anii ’80, la Casa de Cultură din Jibou, am realizat prima expoziție personală, într-o sală în care se făceau și audiții muzicale pe vremea aceea, cu Tibi Moș, fratele meu Călin și multi alții. Erau lucrări făcute acasă, în cameră, de factură stilizată, în principiu un fel de naturi statice și un fel de peisaje. În fapt, aceasta a fost prima mea expoziție, deși în CV-ul meu nu apare. Păstrez lucrările și de multe ori mă minunez de ele.
Oficial, am debutat în anul 1986, la București, în cadrul unei expoziții de anvergură. În paranteză, pot spune că profesorul meu de pictură (eram în anul III la Institut) nu mi-a recunoscut lucrarea.
Eu: Ce simți cînd termini o pînză? Fiecare artist își exteriorizează o anumită stare.
R.Ș.: Nu-ți pot răspunde concret, pentru că nu prea termin o singură pînză într-o ședință, să zic așa. De obicei, lucrez la mai multe pînze concomitent. Pot să treacă multe zile, fără ca vreo lucrare să se concretizeze sau să fie terminată. Și, la un moment dat, într-o zi, pot definitiva 2 sau 3 lucrări. Desigur că am un sentiment de împlinire, de satisfacție, de dorință de a continua.
Eu: Ce vrei să transmiți prin tablourile tale?
R.Ș.: O, asta e greu de spus. Poate suna pretențios să transmiți ceva. De fapt, consider că e foarte greu să faci asta. Mai ales dacă ne referim la arta contemporană, depinde foarte mult de public, de felul în care e receptată opera de artă. De preferințele pe care le are acesta. Îți pot spune că, într-o zi, la galeria Teodora Art Gallery din Canada (cu care colaboram), am văzut persoane care stăteau în genunchi (pentru că lucrarea era rezemată de perete, pentru ca să o vadă mai de aproape, nu din alte motive) în fața unei lucrări de factură abstractă și alții care solicitau galeristei multe detalii legate de ceea ce este în spatele imaginii unei lucrări figurative.
În ce mă privește, sper ca oamenii care se apropie de lucrările mele să se încarce cu o anume stare, de melancolie, de lirism. Nu cred că agresivitatea unei opere de arte poate stîrni sentimente potrivite oamenilor.
Eu: Dacă ai vreun pictor preferat sau vreun curent preferat, pictor sau curent stilistic care te-au influențat oarecum în formarea ta…
R.Ș.: Chiar dacă apreciez lucrările sau perioadele multor pictori, recunosc că, programatic, nu m-am lăsat influențat. Am încercat să-mi construiesc propria viziune și tehnică. Pictorii clasici care m-au interesat sînt: Rembrandt, El Greco, Velasquez, Raphael, Leonardo. Dintre pictorii moderni îi amintesc pe Modigliani, Cezanne, Matisse, Klee, Malevici și alții. Mai aproape de zilele noastre, Pollok, Jasper Johns, Cy Twombly, Tapies, Richter.
Din pictura românească modernă îi apreciez pe Florin Mitroi, Horia Bernea, Ion Dumitriu și alții.
Este posibil ca arta mea (anumite perioade) să aibă trimiteri mai degrabă înspre zona picturii romanice, uneori bizantine și nu spre un anumit artist.
Eu: Care este viața unui pictor?
R.Ș.: Să zic că e ușoară? Nu ar fi real. Să zic că e grea? Nici asta nu ar fi în conformitate cu realitatea.
Viata unui pictor depinde de acel pictor. Dacă pictează numai duminica și-i place ceea ce face, și-și vinde toate lucrările, cred că acel pictor e fericit. Dacă pictează în fiecare zi și-i place ce face, dar nu vinde nimic (aici trebuie văzut de ce nu vinde… e rău ceea ce face, nu este cunoscut etc), cred că e tot fericit.
Dar dacă mă refer la mine, lucrurile nu pot fi tranșate simplist.
Eu nu trăiesc din pictură. Sînt cadru didactic la Facultate și am un salariu de acolo. Am familie, care pentru mine este foarte importantă.
Prin urmare, pentru mine timpul este împărțit în cel puțin 3 direcții – facultate, familie, atelier (ordinea importanței se poate mereu schimba).
Cred că pentru un pictor cel mai important lucru este să fie în formă. Ca să fii în formă e nevoie să ai teme care te preocupă, să nu te repeți, să fii informat și să fii activ în breasla artistică. E nevoie și de confruntarea cu publicul, de curatori care să te promoveze și, de ce nu, e nevoie și să vinzi.
Eu: Dacă ar fi să trăiești doar din pînzele tale, ai putea?
R.Ș.: Nu stiu. Teoretic s-ar putea.
În primul rînd ar trebui să renunț la serviciu și să mă dedic în mod special atelierului. Să am persoane care îmi promovează pictura.
Cînd am fost în Canada, am avut 4 expoziții din care s-au vîndut multe lucrări. Cu toate acestea, cu banii din vînzări nu am reușit să-mi acopăr cheltuielile zilnice (cele esențiale).
Eu: Alte preocupări?
R.Ș.: Lucrez mult pe computer. Mai ales în zona de grafic design și web design. Îmi place viața la țară. Nu am timp de filme sau de audiții muzicale….

Artiștii nimănui

Eu: Am înțeles că oficialitățile nu prea vă ajută în nimic, că nu pun preț pe artă, dar voi, ca UAP – că faci parte din ea, nu? Voi îi ajutați pe toți ceilalți care ar încerca să se afirme ca pictori, graficieni? Tineri, îndrumare, sfaturi etc?
R.Ș.: Din păcate, răspunsul este nu. Și o spun cu un mare regret. Ca profesori, încercăm să ne îndeplinim sarcinile cît mai bine. Sînt cursuri de management care se țin în Universitate. Nu știu în ce măsură îi ajută pe studenți. Eu cred că cei tineri (și nu numai ei) s-ar bucura dacă cineva le-ar oferi informații legate de oportunități în artă. UAP-ul se află într-o criză de identitate. Oricum, nu ar putea să asigure ateliere pentru artiștii tineri, pentru că și spațiile pe care le deținea au fost pierdute (datorită retrocedărilor). La Cluj nu avem sală de expunere (fostul spațiu expozițional, unul deosebit, în centrul orașului, de 10 ani este închis din motive de retrocedare). Dacă nu ai un spațiu în care să arăți cine ești, ce faci, e clar că nu exiști.
Bani pentru stadion de fotbal și pentru trupe care cîntă la zilele orașului și la tot felul de alte manifestări se găsesc de către Primărie, fără probleme. Pentru 400 de artiști profesioniști nu se găsește nici măcar un spațiu. Știi cum e, sînt priorități peste tot…
Eu: Care este tabloul tău preferat? Adică unul făcut de tine. Apoi, eventual o pînză din afară, a altuia?
R.Ș.: Foarte greu de spus. Toate lucrările care poartă semnatură mea mi le revendic, indiferent de perioada în care au fost realizate. Nu obișnuiesc să-mi pun lucrări în casă sau în atelier. S-ar presupune că acelea sînt preferatele.
Cu toate acestea, consider că lucrările pe care le-am realizat în Canada, pe suporturi tridimensionale, sînt lucrările cele mai apropiate de ceea ce înseamnă sinceritate și autenticitate.
Legat de lucrările altcuiva, mi-ar place să am o lucrare de Richter, un artist contemporan în vîrstă de 80 de ani, din Germania.
Eu: Acuarelă, ulei sau cărbune? Peisaje, portrete ori urban? Unde te încadrezi?
R.Ș.: Acrilic, în mod special. Și peisaje și portrete, dar într-o manieră aluzivă. Urban nu. Politic, nu.
Eu: Ce ai recomanda unui tînăr artist, aflat la început de drum?
R.Ș.: Să urmeze cursurile unei instituții de artă. Să stea în preajma unui artist. Să se informeze și să lucreze mult pe cont propriu, să nu aștepte ca cineva să-l învețe și să-i garanteze reușita. Să fie activ în breasla artiștilor.
Eu: Îți reproșezi ceva că nu ai făcut ori că nu ai făcut ca lumea? Evident, din lumea ta, a artei?
R.Ș.: Nu.
Eu : Ești mulțumit cu tine?
R.Ș.: Întotdeauna am dori să facem mai mult, decît am făcut. Altfel nu ar exista progresul.
În principiu sînt mulțumit de ceea ce am făcut pînă acum.
Eu: Încotro crezi că te vei îndrepta? Cu pictura?
R.Ș.: În ce mă privește, cred că etapele pe care le-am parcurs au decurs firesc, una din alta.
Nu mă aștept la răsturnări spectaculoase în continuare.
Eu nu lucrez numai pe pînză. Am avut lucrări în care apa era mediul care primea pictura și o reflecta.
Lucrez și în zona digitală, imagini înlănțuite într-o curgere filmică.
Cred că pictura, reflexia în apă și proiecțiile se vor întîlni într-o singură lucrare.