Nu-mi amintesc să fi avut, în copilărie, ierni fără zăpadă, dar uite că ninsorile zdravene se lasă așteptate în Sălaj în acest decembrie. Au căzut acum vreo săptămână niște fulgi și atât.

– Îți amintești, buni, să fi avut vreo iarnă fără zăpadă când ai fost mică?

– Hmm, amu că mă întrebi, să știi că nu. Tătdeauna era omăt și încă bugăt de mare, de trebuie făcută cărare încă de dimineață bună.

– Cine ieșea să curețe zăpada?

– Moșucu’, săracu’, el isi trăje obdielele și opincile, și ieșie cât ce să lumina on ptic.

– Și îi lua mult să o facă?

– Apoi câteodată mai mult, câteodată mai puțin. Noi am avut un ocol mic și, cum moșucu’ o fost sărac când s-o luat cu mămuca, n-o avut bani să cumpere pământ de grădină. Era căsuca aia mnicuță și on ptic de ocol, în care era mai în lăture cu casa un grajd mnicuț, un coteț, doua și gata. Era tăt împrejmuit cu un gard împletit de moșucu’ din nuiele, iar dincolo de el erau grădinile oaminilor, care fujeu până în sus. Pe Calea Zălaului, tăte casele erau cu fața îndreptată către sat, iar de la căsuca noastră, de la trepte adică, până la poartă să fi fost vreo 5 metri. No acolo ieșie moșucu’ să facă urmă. Mai făcie pănă la grajd, către cotețe, către veceu.

– Dar unde era WC-ul?

– Apoi acolo era, lângă cotețe. Da’ era numa’ o scândură bătută peste o groapă, lângă gard.

– Cum numai o scândură? Nu erau pereți?

– Nu, da’ de unde!

– Păi și nu te vedea lumea?

– Ei, te vedie lumea! Doară tu crezi că lumea numa’ asta ave de făcut, să steie să se uite la tine? Sau tu crezi că la alții n-o fost tăt așe?

– Groaznic! Nici nu știu ce să zic…

– Apoi ce să zici? Nu tre’ să zici nimica. Așe o fost p-atunci. Era acum 70-80 de ani. Nu vezi amu la televizor că mai sunt și-amu sate cu veceul afară? N-ai văzut cum o picat pruncuțul cela în primăvară în veceu, la școală, și-o murit? Iară dup-aia o mai picat și o fătucă, și-o murit și ea? Tu crezi că amu-i mai bine? Îi mai bine la noi, ăștia de avem veceu în casă, da’ nu la tătă lume îi așe.

Bunica are dreptate. În judecata ei simplă și dreaptă, lucrurile nu-s în favoarea timpului modern. Și apoi, cine-s eu să judec cele ce au fost cândva?

– Și zici că mereu îți amintești iernile cu zăpadă? Era cald in casă?

– Era. Afară numa’ scârție omătul sub tălpi, da’ în casă era cald și bine.

– Cine se trezea dimineața să aprindă focul?

– Mămuca se scula. Ea și făcie de mâncare peste zi și era cu de-a căsii. Contin băga pe foc, de ziua nu se potole defel. Vezi că doară casa era mnicuță, odată se-ncălzea. 

– Și aveați lemne destule să vă ajungă toată iarna?

– Apoi mere moșucu’ cam o dată, de două ori pe săptămână în pădure de aducie. Lua dârloga și urca pe Calea Zălaului tăt în sus, până ajunje în Pădurea Satului. De bugăte uări, ne lua cu el pe mine și pe Lodovica, să-l ajutăm.

 – Aduceați lemn uscat?

– Aduciem ce găseam uscat,  da’ moșucu’ mai și tăie cu securea. El le tăie și le cionta, eu cu Lodovica le căram și le așezam în dârlogă. Când era plină, prindem tăți trei și o trăjem pănă acasă.

– Trăgeați și voi? Cam câți ani aveați?

 – Eu tre’ să fi avut către 10-11, soră-me era cu 2 ani mai mică.

– Erați mici! Nu era greu pentru voi munca asta în frig, în pădure?

– Era, că doară ușor n-o fost, asta-i bistoș! Da’ n-am avut ce face. Casa trebuie încălzită, iară moșucu’ singur nu le putie face tăte. De bugăte uări, mere dârloga așe de greu că numa’ în genunchi viniem. Moșucu’ trebuoe să meargă în spate, să-mpingă. Până ieșiem din pădure la drum, tăt eram cu omăt pe haine, tăte ude, și de mai și sufla câte-un vânt spurcat, numa’ îndețau hainele și se întăreu pe noi. 

 – Și în total câte ore petreceți in pădure?

– Când, cum. Câteodată când era omăt mare, și câte o jumatate de zi trece pănă ajunjem acasă. Măicuța ori mămuca ave pentru noi haine uscate, să ne-nschimbăm, să nu răcim.

– Și unde puneați lemnele aduse din pădure?

– În ocol, unde să le punem? Moșucu’ le crăpa  ori tăie pe mai multe zile și le tomnie pe tărnaț. De bugăte uări era câte-un vânt și un foitășag afară, de nu putie tăie nimic, așe că era bine să fie contin lemne tăiete langă ușă.

– Și în fiecare iarnă mergeați așa în pădure?

– Da, până o fo’ moșucu’ în putere. După aceie, am mers cu măicuța, ori numa’ eu cu Lodovica, de aduciem cu spatele. Te miri tu apoi că ești bătrân și că te dor spatele? Da’ cum nu te-or dure, la cât ai carat? Tătă viața asta în spate o cărăm.