Cred că din adolescență nu am stat atât de mult în fața unei coli de hârtie (sau , dacă vreți varianta modernă, în fața unui ecran) care se încăpățâna să rămână albă/alb… ! E ca atunci când vroiam (și nu îndrăzneam!) să-i scriu ”lui” , celui de la alt liceu (ironic, nu știu cum se face, dar mereu e de la alt liceu) … Pentru că și atunci, ca și acum, e un mix de emoții, puternice și contradictorii, antagonice chiar. Entuziasm și deznădejde, energie și letargie, bucurie și tristețe. Toate m-au încercat din noiembrie, ba nu, din septembrie începând! Da, se termină cel mai greu an din viața mea de profesor! Nici primul nu a fost așa de solicitant, atunci când în urmă cu 20 de ani (unde au zburat oare?) o colegă cu experiență m-a întâmpinat cu o figură severă în prima zi de muncă: ” Du-te și dă o corijență! Vezi că sunt niște derbedei ”! Eu eram mai speriată decât ”inculpații”, și tot anul am ținut-o așa, dintr-o sperietură în alta, să nu cumva să greșesc ceva, cu cineva… dar să nu divaghez, deși amintirile, vorba cântecului, mă chinuiesc…! Poate la fel voi privi peste un timp și anul provocării mele ”Eco”! Cu nostalgie și cu un zâmbet ușor melancolic… La fel ca și acum, când rememorez debutul meu în ale profesoratului, uit toate frâmântările de atunci! Acum însă sunt prea proaspete ” dar dacă-urile” zilnice ale competiției! ( expresia ”dar dacă” e calea cea mai rapidă și sigură spre nevroză și e Biblia anxioșilor , știu asta… în teorie!). ” Dacă nu vine reciclatorul?” ” Dar dacă nu sunt gata flyere-le?” ”Dacă plouă?”, ”Dacă uită copiii să vină la ședință/raporatre?”, ”Dacă nu se adună destule deșeuri?”. Etc etc… Pentru că oricât de conștient ai fi tu, ca adult și ca profesor, de faptul că acest concurs nu e un scop în sine și că adevărata ”provocare” constă în a educa niște atitudini ecologice sustenabile, tot te prinde spiritul competițional și vezi deseori cifre (adică puncte în clasament) derulându-se prin fața ochilor… Gândești matematic, tu care ai urât visceral matematica ca și elev și reacționezi pragmatic, tu care ești chintesența non pragmatismului (deși vrei mereu să te schimbi și să fii ”în ton cu vremurile”): X tone de deșeuri colectate, raportat la Y elevi ai școlii egal Z puncte. Total N puncte, adică cu M mai puțin decât școala P. De aceea spun că am sentimente amestecate… mă bucur că se termină (da, a fost greu!) dar, în același timp deja sunt nostalgică! Am devenit adictivă la gândit, acționat, planificat în termeni ecologici. Nu, nu e o propoziție care să ”dea bine” la ziar și la imagine, e realitatea. Dacă pe mine, ca adult, cred eu cât de cât responsabil și posesor al unui simț civic rezonabil, aceste luni m-au schimbat (și știți doar cât de mare inerția la adulți), atunci ce să mai spun de copiii ecoambasadori? Și de voluntari, tot elevi? Și de prichindeii de la pregătitoare, cei mai conștincioși copii ? Care au crescut ca Făt frumos din poveste, care au îndrăznit, visat, rezolvat, acționat mai mult cu fiecare lună trecută din proiect.. Care și-au depășit temerile și inhibițile.. timiditatea și neîncrederea… Care au evoluat și s-au dezvoltat ca și oameni, nu doar ca și elevi… Cred că aici e marele câștig al proiectului, marea sa valoare. Și să fim realiști, nu, nu putem influența decizii politice cu privire la mediu. Dar putem acționa la scara noastră de posibilități. Putem educa un pici năzdrăvan și plin de energie să aibă grijă de iarba din fața casei și-l putem învăța cum să planteze un pom. Cum și, mai ales, de ce să recicleze hârtia, plasticul sau sticla. Să-i explicăm că lucrurile acelea aparent derizorii, cum ar fi să aprinzi cât mai puține becuri, să nu lași apa să curgă inutil, să închizi calculatorul atunci când te ridici de la birou .. că aceste lucruri de minimă ..politețe față de gazda ta, Micule Prinț, planeta Pământ, sunt tot atâtea modalități de a fi eco-prietenos cu ea. Îl putem ”modela” frumos pe puiul de om. Și putem să-i spunem că da, e frumos să trăiești clipa, dar e mare nevoie să învețe să ”trăiască ” viitorul. Și noi să învățăm împreună cu el. Și să ne curățăm viața, țara și societatea. Sigur, există destui cinici care se îndoiesc că efortul minuscul al unui individ poate determina o schimbare. Dar și faptul că planeta suferă acum e tot rodul a milioane de gesturi ”mici”. Minuscule…
Ne temem că nu vom avea succes? Că e cam greu și că nu merită efortul? Vin în întâmpinarea cinismului tău, omule, cu un proverb chinez: ”orice drum de o mie de pași începe cu primul pas” . Și lasă-i Micilor Prinți o planetă de trăit și iubit…