V-o mai amintiţi pe Laura primului interviu din seria românilor cu suflet frumos? Ea, Laura are 26 de ani, este copywriter și s-a născut în Gheorgheni, judeţul Harghita. El, Andrei, este inima ei, muntele ei, libertatea ei, iar Tic e căţelul pe care îl smotocesc amândoi cu aceeaşi dragoste. Laura a lansat prima carte în toamna anului trecut, iar turneul de lansare pe meleag românesc al celui de-al doilea volum abia s-a încheiat. Cartea cea nouă vorbeşte despre călătoriile celor trei cireşari prin România, Islanda, Germania, Elveția și Franța. Pentru că sunt cu adevărat cireşari, aşa cum erau cei ai lui Constantin Chiriţă. De când vi i-am prezentat, acum câteva luni, şi-au continuat periplul. Laura şi-a redescoperit nasul jurnalistic, a reînceput să iubească să miroasă oamenii frumoși, să-i privească discret și apoi să le traducă gesturile prin cuvinte. Totul ţine de o creionare a stării, a poveştii. Pentru că nimic nu se compară cu sentimentul de-a te urca pe bicicletă şi-a pleca hai-hui, către oriunde, ca să-ţi umpli sufletul de aventuri.

Doamnelor, domnilor, Laura, Andrei şi Tic!

Reporter: Iată că ai reuşit să tipăreşti şi cel de-al doilea volum cu şi despre aventuri ale Laurei, ale lui Andrei şi ale Domnului Tic. Cum a fost să ajungi aici, ştiut fiind că a găsi finanţare pentru un aşa proiect-aventură nu este tocmai uşor?

Laura Baban: Am reuşit! Aşa-i, n-a fost uşor, dar am avut o armată de prieteni alături. Am făcut multe licitaţii, mulţi artişti mi-au sărit în ajutor cu operele lor (ba o turtă dulce pictată, ba un lănţişor din pietre de nisip, ba nişte accesorii cu mutriţe de patrupede, ba nişte tablouri hand-made) şi uite aşa, în două luni, am reuşit să strâng cele 10.000 de lei de care am avut nevoie ca să pot face şi din al doilea vis o carte adevarată.

Rep.: Ce fel de peripeţii aduce noul volum iubitorilor de Tic şi “Ticoşenii”?

L.B.: A doua carte este despre călătoriile noastre din ultimul an. România, Islanda, Germania, Elveția și Franța. Noi doi și Tic. Mi-am redescoperit nasul jurnalistic, am reînceput să iubesc să miros oamenii frumoși, să-i privesc discret și apoi să le traduc câte un gest prin cuvintele mele, să le creionez o stare, o parte a poveștii. Îl veți întâlni pe Michael, din Rusia, voluntarul cu pantalonii prinși în bretele, căruia cei de la aeroport i-au pierdut bagajul. Pe Ásdís, femeia tipică islandeză, care ne-a dus în câmp să culegem bolovani pentru zidul casei ei. Pe Marc-Olivier, canadianul neliniștit, care a traversat Islanda făcând autostopul. Pe Janosch, cățelul uriaș pe care l-am plimbat zi de zi în Germania. Tot ce-am întâlnit mai bun, mai frumos și mai cu poveste, despre toți am scris în a doua carte.

Rep.: Te-ai întors în România ca să lansezi al doilea volum. Cum a fost revederea cu familia şi mai ales cu bunica, pe care atât de des o pomeneşti în scrierile tale?

L.B.: Am să las în loc de răspuns un fragment din următoarea carte, volumul 3, care sper că va exista şi el, tot cu ajutorul prietenilor: ”De pe scaunul mic, cu pernuță făcută de mâinile ei sârnice, bunica ne privește. Stă aplecată de spate, ca un ghiocel pe care a picurat o picătură în plus de rouă. Ochii i se aprind ca niște diamanți, preumblându-se de la el la mine și de la mine la el înapoi. Ne cântărește cu drag, suntem amândoi ai ei, mereu ne zice, nu face deosebire. Andrei nepotul, eu nepoata. Bunica mea zice la fel de Andrei. Așa-s bunicile. Se perpelesc de dragul nepoților. Cât mai mulți. Și se perpelesc mai cu samă de dragul nepoților hrănaci. <<Dă farfuria încoa’, să-ți mai pun. Ia ziceți, ce să vă mai dau? Ce să vă mai aduc?>>…<<Ce să vă mai dau? Ce să vă mai aduc?>> – iată vorba ce sunt sigură că-n toată istoria bunicile au spus-o cel mai des”.

Turneu pentru lansarea cărţii în şapte oraşe

Rep: Tot după ce ai revenit pe meleag românesc, ai călătorit prin ţară pentru a-i cunoaşte personal pe fanii lui Tic, mulţi din ei fiind întâlniţi până atunci doar online, pe Facebook. Cum a apărut ideea acestor întâlniri?  

L.B.: În ultimul an am cunoscut pe Facebook tot mai mulți oameni, iar unii dintre ei ne-au îndrăgit într-atât de mult încât au vrut să ne susțină. Și ne-au chemat la ei acasă. Iar noi suntem dintre cei care chiar venim! Așa că l-am luat pe Tic în coșul lui, am împachetat niște haine, am luat cărțile și coperta gigant și-am plecat la ei. Așa am ajuns în cele şapte oraşe din turneu: Bucureşti, Gheorgheni, Cluj, Iaşi, Fălticeni, Timişoara şi Sânnicolau Mare! Fiecare lansare s-a organizat din drag de carte şi de personajele ei, iar noi am avut curajul să mergem să privim cu adevărat în ochi aceşti oameni dragi care ne-au invitat să dormim sub acoperişul lor, ne-au hrănit şi ne-au făcut să râdem. A fost un exerciţiu de suflet extraordinar, iar eu am rămas cu prieteni buni, cum n-am avut niciodată în viaţă.

Rep.: Ai un stil vestimentar aparte, foarte feminin, care pare desprins ori dintr-un alt timp ori dintr-o carte de poveşti. De altfel, o parte din rochiile tale au fost licitate pentru a finanţa lansarea celor două volume. Dezvăluie-ne, te rog, povestea acestor rochii fabuloase.

L.B.: Rochiile sunt croite pe sufletul meu. Şi veţi râde, dar ele mă găsesc pe mine. Le primesc în dar de la Bogdan, un alt prieten al proiectului Domnul Tic. El are un second-hand în Iaşi şi ne-am cunoscut în una dintre cotrobăielile mele după comori. Am cumpărat atunci o rochie jerpelită, cu care am făcut prima poveste împreună cu Andrei. I-am lasat numărul de telefon, să mă sune când va mai primi astfel de rochii. M-a sunat în nici două săptămâni şi mi-a dăruit un sac plin. Aşa a început. De atunci au trecut 2 ani şi am pierdut şirul sacilor de rochii pe care l-am primit de la el.

Rep.: Când stai în Konstanz, în Germania, dar şi în alte locuri prin care te-a purtat viaţa ai avut mereu lângă tine o bicicletă. De fapt, ai ajuns la o colecţie de biciclete. Ce se întamplă cu ele, atunci când vine vremea să te desparţi de un loc? Te desparţi şi de prietena cu două roţi sau cumva, cumva încape şi ea în vreun colţ de buzunar?

L.B.: În total am…. trei biciclete. Două sunt în locurile unde mă voi întoarce mereu: la bunica mea din Iaşi şi la bunica lui Andrei din Fălticeni. Iar una e cu mine, acum, în Konstanz, în Germania. Aceasta e cea mai bună şi cea mai trainică, m-a dus prin lume. Nu m-aş putea desparţi de ele! Nimic nu se compară cu sentimentul de-a ma urca pe bicicletă şi-a pleca hai-hui, către oriunde.

Oamenii lui Tic

Rep.: Că tot am folosit cuvântul „prietenă” mai sus, între atâtea călătorii, drumuri, proiecte şi bagaje şi exceptându-i pe Andrei şi Tic, are Laura vreo prietenă de suflet, cu care să stea ore în şir la poveşti şi nimicuri drăgălaşe?

L.B.: Înainte de povestea cu cărţile, am avut o prietenă foarte bună, prietena mea din copilărie. Ca toate despărţirile, şi aceasta a fost complicată, însă cel mai mult a durut felul cum s-a purtat cu Andrei. Am rupt orice legatură cu ea şi am învăţat că prieteniile din copilărie nu trebuie să fie pe viaţă. Oamenii se schimbă şi cresc în direcţii diferite şi este în regulă să-şi urmeze drumul. Apoi, pe lângă Andrei şi Tic, au apărut Oamenii lui Tic. Măi, ce oameni! Dintre cei mai aleşi. Le-am şi scris o scrisoare, din care las aici un fragment: ”Voi mi-ați coborât în suflet, umplându-l ca pe-o vază, în care am așezat împreună flori. Greu a fost să vă iubesc și să nu vă pot lua cu mine în poveste. Greu a fost să vă las în urmă după ce m-am îndrăgostit de voi. Priveam pe geam și în bărbie, două lacrimi se întâlneau. Plângeam potolit, de prea mult suflet. Asta a fost greu. Să plec luând cu mine tot ce-ați avut mai frumos de dăruit: ba un zâmbet, ba o lecție de viață, ba un cântec ori o culoare. Dar n-am putut să vă iau pe voi. Decât prin gesturile și felul vostru de-a fi pe care mi l-am însușit oleacă. Plec un pic alt om de la fiecare dintre voi. Așa cum spunea Audrey Hepburn: “mă construiesc luând tot ce-mi place de la oamenii din jurul meu”. Așa am făcut și eu. Mi-am pierdut cei doi prieteni din copilărie și liceu. Atât aveam, dar n-a ținut. Nici nu mai contează din vina cui. Rămăsesem cu Andrei. Prietenul meu cel mai bun, colegul meu de bancă, omul meu. Dar acum strada mea s-a umplut. N-am avut niciodată atât de mulți prieteni adevărați. Poate și eu eram alta. Dar uite cum ne-am adunat în fața blocului, la fereastra Domnului Tic. Și cât m-ați ajutat. Și cât m-ați bucurat. Și m-ați îndragit laolaltă cu Ticul meu… Privesc iar cum o pădure, un deal, o casă și-o șosea se preling în urma trenului. Nici nu-mi mai șterg lacrimile. Au gust de belșug. Belșug de prieteni. Să fiți convinși că oricând, orice, oricât pot și abia aștept să vă dăruiesc înapoi.” Aşadar acum am o Anca. Am o Mihaela, o Veronica, o Gabriela, o Rita. O am pe Anamea.

Rep.: În grădina bunicii, când Tic adună pietre, Laura se înconjoară adesea cu cărţi. Ce citeşti cu drag?

L.B.: Chiar acum citesc ”Scrisorar” al lui Mihail Siskin. Îl mai am în geantă şi pe Alexandru Paleologul, ”Breviar pentru păstrarea clipelor”. Nu am putut să-mi aduc multe cărţi cu mine aici, e greu cu căratul lor. De aceea îmi mai cumpăr cărti electronice, chiar zilele trecute mă uitam după o carte mai puţin cunoscută, aparută anul acesta: ”Trei zile cu tata”, a Ligiei Tibu.

„Mi-am dorit mereu un cireşar al meu”

Rep.: Mai aveţi gânduri de ducă şi dor în inimă care să vă cheme către Asia?

L.B.: La noi planurile se schimbă mereu. Mai nou visăm la Dublin (zâmbeşte). Cred că important nu este încotro mergem, ci dacă suntem toţi şi dacă ne e bine. Iar până acum ne-a fost. Pot doar să-ţi spun cu certitudine că următoarele călătorii vor fi trei pe un motor, prin Elveţia, Austria şi Germania, vara asta o să batem toate drumurile şi munţii lor. Pe Tic îl luăm cu noi, cum nu? Ştii ce dornic e? Dacă ne vedem că ne luăm căştile şi gecile de piele, e primul la uşă. Coboară în grabă şi se aşază lângă motor, nu-l mai mişti de acolo. Apoi, când e totul gata, îl sui în topcase şi el se aruncă de picioarele din sus. E un hoţoman! Vrea musai să vină cu noi, atât de mult încât s-a obişnuit cu vântul, cu viteza, cu gropile. Acum 2 ani se miorlăia teribil când l-am luat prima oară cu noi. Am încercat să-l luăm între noi, în port-bebe. Aşa s-a mai înduplecat şi-a vrut, însă la drum lung nu este uşor pentru coloana mea. Aşa că am încercat din nou în topcase, unde i-a tăiat Andrei o ferestruică. Surpriză! Super-Tic a început să iubească şi motorul, pentru că ştie că-i ducem la munte, la apă, la pietrele lui preţioase.

Rep.: Până la urmă, de ce „Tic”?

L.B.: Tic din Cireşarii este personajul meu preferat şi mi-am dorit mereu un cireşar al meu. Aşa s-a născut Tic. Un căţel mic, cu inimă mare, aventuros şi cu o privire şăgalnică. La început a fost doar un nume, dar Tic l-a transformat într-o atitudine. Chiar scriam deunăzi pe profilul meu cum Tic a știut să fie un super-căţel ca să putem funcționa ca o mică familie. A învățat să meargă în coșul bicicletei (ba chiar și în geanta de portbagaj a lui Andrei); să fugă după mine când sunt pe role; să meargă pe skate-ul lui Andrei ; să se tragă cu mine cu placa de surf (și avea doar 4 luni pe atunci); să meargă cu mașina ori cu maxi-taxi-ul ori cu tramvaiul ori cu metroul; să reziste 24 de ore într-un autobuz; să meargă nopți întregi cu trenul, pe banchetă, în bucătăria vagonului de dormit ori la cușetă; și, în ultimă instanță, a făcut un efort și a acceptat și să meargă cu motorul, în spatele nostru, cu doar o fereastră tăiată în topcase (între noi, la drumuri lungi, este prea dificil). Da, Tic a știut, nătăflețul, să fie un mic erou, căci numai cine are un câine poate să înțeleagă cât de mult înseamnă să fie atât de înțelegător, de să-l pot lua peste tot. PESTE TOT! O singură constantă a avut: pe mine. Și i-a fost de ajuns să se adapteze în orice situație. Să nu vă mai povestesc că acceptă cu bucurie sute de oameni în preajmă, se obișnuiește repede în orice casă, îl pot lua cu mine la nunți și la concerte și în baruri și la televiziune și la radio, iubește orice animal, îl pot lăsa în compania oricui, că nu face figuri, ba chiar pe unii bipezi (pe bunica și pe Ninel) a ajuns să-i iubească mult, îl pot lăsa singur în casă atunci când e nevoie ori mă așteaptă oricât în fața unui magazin. Este, deși nimeni nu i-a cerut asta, cățelul perfect. L-am fi iubit și dacă ar fi fost doar Tic, dar ca SuperTic a făcut posibil atât de multe în trinomul nostru, într-un fel foarte simplu îi datorez cele două cărți care au primit numele lui. Și-i mulțumesc!