N-aș pleca, dar tot m-aș duce
dincolo de învieri,
purtând cu mine nicio cruce,
nici pași de dans, nici mângâieri.

Mă-ntorc cu fața spre genune
nu ca să pot să nu mai fiu,
punând căpăstru pe vreo minune,
strigându-mi că e prea târziu,
și, nu, nu-i semn de slăbiciune,
vreau doar să nu mai cred, să nu mai știu.

E o viață veche care îmi apasă
peste o viață încă nenăscută,
mă cheamă îngerii cu ei la masă,
îmi îmbrățișează sufletul și mi-l sărută,
iar lumina lor e atât de frumoasă…
o declarație de dragoste neprefăcută.

N-aș pleca, dar tot m-aș duce
unde se nasc iubiri și vise deopotrivă,
purtând cu mine nicio cruce,
doar dragostea-mi așa cum e… naivă.