În Zalăul zilelor noastre, hidoasa clădire de sticlă a finanțelor și, mai ales, complexul Silvania fac parte din normalitatea urbană a orașului de sub Meseș.

Pentru unii, imaginea orașului din anii ’70, așa cum apare în poză, poate părea sărăcăcioasă, neorășenească, pentru că, nu-i așa, un oraș e oraș dacă are clădiri înalte și musai un mall cu termopane. Însă pretutindeni în lume partea turistică a orașului e tocmai orașul vechi. Adică, or fi mall-urile un punct de atracție pentru shopping (așa le place orășenilor să spună când merg să facă cumpărături), însă farmecul unui oraș, al unei localități, al oricărei localități, sunt clădirile vechi, străduțele care își mai păstrează încă aerul de poveste.

În partea stângă a pozei, dincolo de clădire, exista o plăcintărie, a cărei curte avea un gard din stuf uscat, numai bun pentru copiii acelor vremuri să mai fure câte ”o săgeată” pentru arcul făcut din creangă de nuc.

Zalăul, din păcate, și-a pierdut mare parte din poveste, lăsând loc unor clădiri care nu doar că nu-s frumoase, ci sunt de-a dreptul hidoase, nu doar din punct de vedere arhitectural, dar și vizual. Iar goana după termopane, după ”să fie mare, să vadă lumea ca casă am io!”, pare că e de nestăvilit.