Formațiunile ăstea stâncoase, în care albul pietrei se amestecă cu verdele vegetației din jur, are un efect de recul vizual, în sensul că, odată ce dai cu privirea de ele, imaginea se întoarce la tine pe retină la fel cum se întoarce un bumerang. Atâta tot că nu e nevoie să te întinzi ca să prinzi bumerangul ăsta cu imagini, pentru că, urmând calea ochilor, ți se așază, firesc, în suflet. Ție, celui care ai ajuns acolo de dragul muntelui, de dragul Pietrelor Albe, pe jos ori pe bicicletă. Și știi de ce? Nu ca să arăți că poți, nici ca să bifezi încă o destinație pe răbojul reușitelor personale. Nu. Ci din respect pentru tot ce înseamnă natură. Și, mai ales, din dragoste pentru prietenul ăsta mai mare, numit munte. Iar aici, în Transilvania, Munții Apuseni domnesc peste tot și toate. Și sînt atât de frumoși…

Asfaltul nu e frate cu codrul. Nici ”motorul”

Dacă ar fi fost să fiu eu cel care să ia o decizie cu privire la drumurile de munte, sigur nu le-aș fi asfaltat, nu de alta, dar dacă înainte, drumul ”prost” mai făcea o oarecare triere a celor care ajung cu mașina pe munte, acum, după asfaltare, e aproape ca pe bulevard. Iar muntele tocmai de asta e frumos, că păstrează, încă, liniștea aia primordială de început de lume, când omul și muntele trăiau în armonie. Adică, da, am înțeles, turismul comercial e benefic pentru localnici, și, gândindu-te la asta, parcă ți se mai domolește vulcanul ăla interior care dă să erupă văzând cum asfaltul trece ca un tăvălug negru prin pădure, stingând vâlvătaia verde chiar și prin simpla prezență, iar asta fără a mai pune la socoteală furnicarul motorizat. Un furnicar motorizat care pare că nu se mai termină, în special la sfârșit de săptămână, atunci când Cascada Vălul Miresei din Răchițele atrage o grămadă de turiști. Și cei mai mulți se opresc, cu mașină cu tot, la cascadă, chiar dacă, înainte cu vreun kilometru, panoul mare de la margine de drum îți spune cum că de acolo începe rezervația și nu ai voie să intri cu mașina ori cu orice altceva care are motor cu ardere internă. Din bun-simț, că din spirit ecologic e prea mult pentru majoritatea oamenilor (chiar de ce nu se fac ore de educație ecologică în școlile românești?), pentru ei pădurea e doar ”un lemn de tăiat”, iar muntele o provocare pentru pedala ori maneta de accelerație. Și cam atât.

Prieten vechi, muntele

știe cum să mă cheme la el. La fel cum știe să-i cheme și pe ceilalți care iubesc frumosul naturii. Simplu, un fel de chemare interioară cu care te naști, ori pe care o descoperi ca fiind parte din tine, odată ce ai ajuns, chiar și din întâmplare, pe munte, și ai rezonat la tot ce înseamnă acesta.

Am mai fost acolo, la Pietrele Albe, de câteva ori, pe jos ori pe bicicletă. Și, de fiecare dată le-am găsit la fel de frumoase. La fel ca acum, când, călare pe bicicletă, am ajuns, din nou, în locurile ăstea de poveste. Locuri care, pe măsură ce te afunzi tot mai tare în inima muntelui, te învăluie cu tot felul de povești, nu doar vizuale, ci și create de ”oaaauu”-ul acela ca o șoaptă pe care, inevitabil, îl lași să umple urmele pașilor tăi.

Cum părăsești drumul forestier (pfuuui,ce bine că s-au oprit cu asfaltul undeva la câțiva kilometri mai jos!) și o iei la dreapta, prin nisipul și bolovanii albi, ajungi la ”dâra” lungă de piatră, ca o cochilie uriașă de melc, care te duce în pădure. Normal, odată ”ooaaau”-ul lăsat liber, a ieșit și beția simțurilor la rampă, așa că am urcat ”dâra” aia de piatră, pedalând peste hopuri, muchii, trepte, tot chiuind a încântare și cu un zâmbet lat și lung cât toată fața. Sus, pufăind ca o locomotivă, m-am oprit și am rămas cu fața către pădure. La fel cum am urcat, adică zâmbind. Am trecut de cărarea prin pădure, apoi, pentru că, deja, cărarea albă de piatră e mult prea abruptă pentru pedalat (de fapt, e imposibil să urci pe acolo călare pe bicicletă), am luat bicicleta în spinare, încercând să nu patinez, că numai de cele 20 și ceva de kilograme ale bicicletei în cap nu aveam nevoie, mai ales că vroiam, neapărat, să ajungem la Pietre. Și am ajuns. Cu tot cu ”oaauuu”.

Pe stânci

Acuma, odată ajuns la baza stâncilor, poți să rămâi acolo, contemplând minunățiile de lângă tine, ori poți să urci cărarea abruptă care te duce pe vârf. Și, dacă ajungi pe vârf, crede-mă, merită efortul, priveliștea care se întinde sub tine e deosebită. Și nu doar sub tine, ci și lângă tine, cărarea, devenită îngustă și, pe alocuri, periculos de urmat, având în vedere peretele vertical pe care ești cocoțat, are efect de drog, și te face să uiți că ești sus, pe stâncă, tot ce vrei e să mergi mai departe, să mai vezi puțin, încă puțin, încă puțin…

Totuși, trebuie să fii atent să nu calci unde nu trebuie, fiindcă altfel te transformi, fără voie, într-un bolovan uman în cădere liberă. Sus, mai ales în zonele fără traseu semnalizat corespunzător, adică, mai pe șleau, la nimereală, orice pas greșit poate fi ultimul, pătura groasă verde pe care calci, care pare solidă, se ține, de multe ori, la propriu, de un fir de iarbă. La fel, piatra, care pare că e așezată acolo pe vecie își poate da drumul la vale când te aștepți mai puțin, transformând locul într-un tobogan uriaș. Muntele nu acceptă greșeli. Pentru că nu e un loc de joacă, nu e un loc unde să mergi încălțat în espadrile ori sandale de oraș, nici chiar în teniși. Bocancii sînt literă de lege. Acuma, dacă vii până acolo pe bicicletă, clar, nu ai cum să ai bocanci în picioare. Însă, în cazul celor cu ”nebunia” la purtător, care ajung până acolo pedalând, muntele, sigur, face o excepție, și îți îndrumă pașii. La urma urmei, cei cu spiritul liber, ăștia ușor ”plecați de acasă”, sînt de-ai lui, de-ai muntelui. Și cum să nu te primească cu brațele deschise?

Om și bicicletă, am plecat de acolo cu părere de rău, frumosul nu ar trebui să se termine niciodată, dar drumul de întoarcere e lung bine, și, în plus, ceva mai jos, acolo unde se termină asfaltul, izvorul cu apă rece e irezistibil. Plus nenea ăla cu porumb fiert și, dacă ai noroc și coada celor veniți de la cabană nu e prea mare, găsești și plăcinte ori clătite. Iamioșenii, cum ar veni. Normal, fiind sfârșit de săptămână, coada a fost atât de mare încât s-au terminat și plăcinte și clătite.

Am mâncat porumbul fiert cumpărat, și am plecat. Ne-am mai oprit o singură dată. La marginea drumului, o pancartă îți dădea de știre că acolo se găsește pâine caldă. Am cumpărat una. De poftă.

”Știți”, ne-a spus femeia care vindea pâinile calde, toată numai un zâmbet, ”au mai fost niște bicicliști, ceva mai devreme, veneau dinspre Beliș. Au mâncat coaja, ia acolo, lângă pod, iar miezul au zis că nu-l mai duc, să-l dau la ceva câini, că nici sticla cu apă nu mai sînt în stare să o ducă. Api, voi văd că n-aveți treabă. No, drum bun, dară, și să mai veniți la noi, că vă mai așteptăm…”