Cine a trăit măcar pentru o vreme în Germania şi n-a văzut un meci de fotbal pe un stadion nemţesc a avut ce pierde. Nu o zic din postura fanului hăbăuc şi nici nu mă erijez în cine ştie cunoscător şi dribleur al informaţiilor privitoare la acest sport al balonului ce alunecă pe covorul verde. V-o zic doar ca un român care a fost, a văzut şi a ieşit de pe cel mai mare stadion al Germaniei cu inima împăcată că experienţa a făcut toţi banii.
Mai exact, 400 de euro cât am plătit noi pentru două persoane, pachet dublu la un meci pe Signal Iduna Park unde e casa echipei Borussia Dortmund (BVB). Stadionul are o capacitate totală de 80.720 de locuri şi de îndată ce am aflat cifra, am şi calculat în minte cum tot Zalăul şi tot Şimleul ar încăpea liniştit în tribune, fără debandadă şi fără coate împunse în coaste şi stomac.

La meci şi la muzeu

Pentru meciul la care noi am luat bilete, rivalii gazdelor au fost cei de la Eintracht Frankfurt, oraşul meu de suflet de pe Main, aşa că fericita coincidenţă nu putea decât să mă bucure. Pachetul l-am achiziţionat încă din decembrie – un lucru foarte fain la nemţi este că sunt prevăzători şi că gândesc totul cu un pas înainte. Am achitat, aşadar, online, iar două luni mai târziu am aterizat la Dortmund. Din start trebuie să precizăm că de 400 de euro am avut două nopţi de cazare cu mic dejun inclus la un hotel de 3 stele din vecinătatea stadionului – circa 1,5 km. La recepţie, odată cu cheia camerei, ne-a fost înmânată o cutie în culorile BVB, negru-galben, frumos legată cu o panglică lucioasă. Când i-am ridicat capacul, bucurie mare: aveam nu doar biletele la meci, ci şi două carduri de intrare liberă la muzeul BVB din incinta stadionului, două fulare dungate şi băuturi răcoritare la fel de pline de dungi (eu zisesem că măcar de un steguleţ să primesc, ca să am ce flutura pe stadion mă declar un om fericit, aşa că vă daţi seama cu ce uau-uri prelungi scotoceam prin cutie).

Cum de la fereastra camerei Signal Iduna Park se zărea perfect şi cum era doar vineri – meciul urmând să fie a doua zi, am zis că-i musai să dăm o raită, să vedem arena de aproape şi să folosim şi cardurile de intrare la muzeu. Zis şi făcut. Ce am găsit a fost un muzeu fain, fain, deloc plictisitor, unde informaţiile veneau spre tine fără să te obosească şi să te încarce. Aşa afli că acest club cu tradiţie a luat fiinţă cu mai bine de un secol în urmă, prin 1909, când un grup de tineri iubitori ai paselor cu balonul, nemulţumiţi de sponsorizarea primită de la parohie, au decis să pună de-o organizaţie sub care să poată juca fotbal cum, când şi cât vor. Mie mi-a sunat ca o răscoală sadea, mai ales că tot cam pe atunci (1907, să fim precişi) pe tărâm românesc se punea de-o răscoală tot împotriva unei clase mai înstărite. Ce-i drept, la noi oamenii aveau alte probleme care lunecau pe aţa vremii între două glasuri, cel al iubirii şi cel al pământului, cum ar fi zis Ion al lui Rebreanu, iar preoţilor nici prin cap nu le trecea să sponsorizeze o asemenea activitate de timp liber.
În Germania, însă, în vechiul Dortmund, oamenii aveau alte preocupări şi interese, iar asta se vede în muzeul de care vă vorbeam ca într-un clasor de timbre ori ca într-un album vechi de fotografii sepia. Jucători, antrenori, echipamente şi adidaşi, mingi rotunde, mingi galbene, autografe, fotografii, tricouri, insigne şi cam la fiecare exponat o poveste. Ieşi din muzeu cu o colecţie nouă de informaţii, dar plăcute, deloc obositoare şi care te fac să zâmbeşti, întrucât e ceva inedit. Echipa şi fotbalul ca sport par mai aproape de sufletul tău – sigur că asta nu te scoate din profan şi nici nu te aruncă dincolo de cele sfinte în materie de marcat goluri, scheme de joc, pase şi reguli de arbitraj. Doar că ajungi, treptat, treptat să înţelegi de ce oamenii ăştia din Nord- Rhein- Westphalia îşi susţin echipa până în pânzele albe.

Bilete ieftine. Pentru că spectatorii merită

Un alt argument în acest sens este faptul că de ani şi ani, oamenii sunt invitaţi cu dragă inimă pe stadion, la fiecare meci. Dovadă în acest sens stau preţurile extrem de mici la care sunt puse în vânzare biletele. Cel mai ieftin bilet costă 15 euro, iar cel mai scump circa 75 de euro, iar arena are loje speciale, destinate familiilor cu copii. Tot pentru a ajuta populaţia să ajungă la meci pe întreg parcursul zilei, curse speciale de bus străbat oraşul, pe toate traseele, iar oamenii le pot folosi gratuit, fără să aibă grija biletelor.
Aşa se face că familiile îşi permit să meargă de la mic, la mare pe stadion, cu pisică şi căţel, cu pitici de 2-3 ani care sunt învăţaţi de mici să aprecieze un sport pe care apoi îl recreează cu adulţii în parcurile oraşului sau în grădinile caselor. Să vezi oamenii îmbrăcaţi în ziua meciului în tricouri galben-negre este ceva absolut firesc în Dortmund, fie că vorbim de adulţi ori copii. La fel cum este firesc ca, din prea plinul sufletului şi din drag de echipa favorită, perechile de miri să aleagă să poarte culorile clubului în ziua nunţii sau să invite oaspeţii să li se alăture într-un joc nebun de frumos, care, într-un fel sau altul, prin culori, ţinute, decoraţiuni, prăjituri ori surprize, are legătură cu acelaşi BVB.
Aceşti fani sunt cei care umplu Signal Iduna Park de lumină şi bucurie, atunci când aplaudă şi ovaţionează la fiecare gol. Pentru că atunci când cineva de la Borussia înscrie, un glas grav răsună peste public, întrebându-l cine anume a marcat. Iar publicul, ca un uriaş cu o voce tunătoare, formată din mii de voci mititele, răspunde la fel de zgomotos, aruncând spre cer numele jucătorului care a bucurat audienţa. Totul de trei ori, ca o magie care ferecă şi mai mult legăturile dintre echipă şi spectatori. Şi sunt aplauze, şi râsete, şi chiot, şi cântece, în timp ce pe una din laturile arenei, unde se află galeria BVB, steaguri sunt fluturate, valuri se mişcă unduitor de la stânga la dreapta ori de la dreapta la stânga, ori sute de baloane şi confeti sunt aruncate în aer pe întreaga durată a partidei. Această tribună, aflată pe latura de sud a arenei, este cea mai largă tribună europeană destinată spectatorilor care stau în picioare. Cu o capacitate totală de 24.454 de locuri, „Zidul Galben” oferă el însuşi un spectacol fenomenal de-a lungul întregului joc. Cam cât jumate din Zalăul nostru, pus la un loc şi lăsat să se bucure şi să-şi descătuşeze vocile la o manifestare care nu, nu implică nici manele, nici lălăieli, nici miros de mici.
Şi-apoi mai e ceva: atmosfera e intensă şi vie şi ţi se face pielea de găină pe bune când una din laturile arenei începe să strige puternic :BVB!, iar din partea opusă i se răspunde cu acelaşi cuvânt, scos din mii de piepturi şi dublat de mii de bătăi de inimă. Pentru această atmosferă de jar şi scântei , dar şi pentru condiţiile extraordinare Signal Iduna a fost numită drept cel mai bun stadion de ziarul britanic The Times.

Toţi sunt egali

Un alt lucru care mi-a plăcut mult este nota aia de grijă pe care cei din staff-ul clubului o acordă tuturor categoriilor de public. Ştiţi cum e să fii ţintuit în scaun cu rotile şi să nu ai acces în multe din locurile publice doar pentru că lipsesc nişte uşi suficient de largi ori nişte rampe la unghiuri fireşti, unde cărucioarele să nu o ia la vale, sub mâinile prea slabe ale celui cu dizabilităţi? Sunt sigură că stiţi. Cum ştiu şi eu, de altfel. Nu de puţine ori am văzut fiecare din noi asemenea lucruri făcute parcă din topor în România. Sau am citit despre ele. Sau le-am întâlnit la intrarea în instituţii, fie ele publice ori private. Ei bine, la Signal Iduna Park nu este cazul. Ba mai mult, pentru a face loc acestor spectatori, conducerea clubului a decis acum câţiva ani să scoată primele rânduri de scaune, cele de jos, de lângă gazonul verde, pentru a face loc celor care, deşi în scaun cu rotile, vor să fie acolo pentru echipă, să scandeze, să aplaude, să sufere, să fie în rând cu ceilalţi. Pentru că, lăsând la o parte clişeul care se ascunde în spatele acestei formule – în rând cu ceilalţi poate însemna uneori al naibii de mult. La fel cum poate însemna să ai şansa să ieşi din casă şi să-ţi însoteşti prietenii la meci, fără să trebuiască să rămâi la intrare, din cauza unor trepte nefericite, în timp ce te simţi umilit şi lovit până în cel mai ascuns centimetru de suflet. Că doare. Jur că doare.
Vedeţi acum de ce îmi place mie Signal Iduna Park? De ce anul trecut am avut acolo un weekend de milioane? Pentru că e vorba de detalii. De micuţisme care te fac să te simţi binevenit, primit cu braţele deschise. Două braţe, patru braţe, şase braţe, mii de braţe, de fapt, pentru că fiecare fan este timp de 2 ore un prieten cu care împarţi un eveniment sportiv, fie că echipa ta câştigă sau pierde. Iar BVB a pierdut la greu sezonul ăsta. A pierdut grupa mare. Daca anul trecut, era printre fruntaşele clasamentului, în sezonul curent au mers din rău în mai rău. La ora actuală, Borussia Dortmund se află pe locul 16 şi dacă jucătorii nu vor reuşi să-şi revină în meciurile următoare, îi paşte retrogradarea. Motive ar fi destule: accidentările care s-au ţinut lanţ, ghinionul, jocul slab şi pasele şi mai slabe. Iar asta nu o zic eu, profană în domeniu, o zic fanii. Ce apreciez, însă, tare mult, este că suferinţa şi furia lor după fiecare meci ratat de BVB – şi credeţi-mă că suferă de zici că i-ai bătut cu biciul şi i-ai pus să tragă la plug – nu se regăseşte în scaune rupte, în petarde, ouă stricate ori cine ştie ce trăznăi aruncate pe gazon. Şi nici bătai şi împărţeli de pumni între suporteri nu se întâmplă pe Signal Iduna. De ce? Pentru că ecuaţia este de-o simplitate care mi-e dragă: ceilalţi fani, cei care susţin echipa adversă, sunt şi ei doar simpli oameni, care susţin alţi oameni în care cred. Dramul ăla minim de respect e acolo, ţinut aproape nu de zona de siguranţă de o juma’ de metru, ci de un alt dram, cel de bun simţ. Şi jur că asta vreau să văd acasă. Asta vreau să vadă acei români pe care îi îndemn să meargă pe Signal Iduna Park şi pe care îi aştept să ducă mai departe un set de bune practici care pe tărâm nemţesc au funcţionat. Pentru că ştiu că se poate, am toată încrederea că putem să ne dăruim nouă asta, dintr-un gest simplu de iubire pentru semeni, în prag de Valentin.

În loc de epilog: Heya BVB!

Între timp, azi e vineri, 13. Un alt februarie, la sute de kilometri de Iduna Park. Dar să vă spun un secret? Azi BVB joacă acasă, contra celor de la FSV Mainz. Am popcorn şi o ciocolată întreagă şi, instalată pe canapéa, o să scandez şi o să fac galerie şi o să bat din palme. Şi o să-mi spun că-s acolo, pe unul din cele mai faimoase stadioane ale Europei, unde fotbalul e un sport curat, unde balonul de pe gazon e pur şi simplu la el acasă. Heya Borussia! Heya BVB!