Ce frumoasă e natura, ce frumoasă e pădurea când soarele unei zile calde de decembrie o colorează ca și când ar mângâia-o! Atât de frumoasă încât, pentru atâta timp cât ești acolo, uiți de urâțenia lumii oamenilor, o urâțenie care pune stăpânire, tot mai mult, pe tot ce înseamnă societate umană.

Chemarea unei zile frumoase e atât de puternică, încât unui iubitor de drumeție, de aventură îi e peste poate să nu o asculte. Așa că mi-am luat niște bocanci în picioare, am pus vesta galbenă pe mine și am ieșit în natură, în pădurea de pe Meseș. Într-o plimbare, mi-am zis, dar plimbarea asta s-a transformat, luat pe sus de beția pădurii, într-o alergare cu zâmbet. Asta după ce gândurile, cu întrebări cu tot, au furat startul alergării: Chiar, de ce sunt atât de puțini oameni frumoși pe lumea asta? Și nu mă refer la ”frumusețea” cosmetizată, de fațadă, afișată cu mândrie, cu orice ocazie, ci la frumusețea cea adevărată, pe care o simți chiar înainte să o vezi. Și, pe lângă că-s puțini oamenii frumoși, și ei aleg, din ce în ce mai mulți, să îngroașe marea turmă a lumii superficiale. Și e păcat, fiecare om frumos pierdut de lume e o pierdere iremediabilă, e ca și cum ai tot rupe bucățele din lumină, și se face tot mai întuneric. De ce ”o să ne spunem întotdeauna ce avem de spus! O să ne fim întotdeauna aproape, pentru că suntem prieteni!”, se transformă într-un cinic, ba chiar mârșav ”acum, că mie mi-e bine, mă doare în cot de tine, cel care cândva mi-ai fost mereu aproape, atunci când am avut nevoie”.  Un răspuns evident ar fi că așa-zișii prieteni, de fapt, nu știu ce înseamnă să fie prieten. De asta, atunci când știu că ți-e greu, nu-s în stare nici măcar de un banal mesaj pe telefon: ”Ce faci? Ești bine?”

Gândurile, cu tot cu întrebări s-au rupt în momentul sforii. Adică atunci când, alergând aiurea, cu soarele bătându-mi în ochi, și, deci, nevăzând unde pun piciorul, am călcat pe un petec de zăpadă, care m-a făcut să fac sfoara, așa, din alergare. Îți dai seama că s-au dus naibii toate gândurile. Și, după ce am revenit la poziția firească de biped, m-am bucurat că am scăpat de întrebări, iar alergarea a fost una cu zâmbet. Ba chiar, din când în când, cu chiuituri: ”Iuhuuu, iuhuuu, iuhuuu…”