Pentru a ne lua rămas bun de la 2020 – care a fost un an cu totul neobișnuit, am decis ca în 31 decembrie să plecăm în Alpi și să petrecem ziua descoperind un loc nou, în loc să stăm în bucătărie. Zis și făcut, cu rucsacul pregătit și înarmați cu căciuli, mănuși și fulare călduroase, am pornit spre sud. Dat fiind că locuim în Bavaria de Jos, Alpii sunt la o aruncătură de băț și în mai puțin de o oră, autostrada ne-a dus la granița cu Austria.

E vremea pandemiei, însă, vremea lui Covid19, iar pentru a trece în țara vecină e nevoie de un test la graniță, așa că am hotărât ad hoc să vedem Alpii ce marginesc granița sudică a Germaniei. Ultima localitate înainte de frontieră indicată de GPS a fost Oberaudorf, deci asta ne-a fost destinația. Satul în sine este așezat chiar la baza munților, ca într-o căldare, iar culmile acoperite de zăpadă se înalță în jurul lui asemenea unor fursecuri- triunghi enorme, pudrate cu zahăr, și înfipte bine în pământ.

Am parcat mașina într-o parcare publică, în centrul localității. Cladirea de lângă – o bibliotecă – era închisă. La doi pași de ea, o biserică albă își trimitea turnul spre soare și străjuia liniștită aleile ce se împrăștiau în diferite direcții. Deși era către orele amiezii, puțini oameni pe străzi. Probabil cei mai mulți au ales să își petreacă ultima zi din an în familie, în comfortul sufrageriei, în loc să bată drumurile.

Iarnă da, turiști ba

Am ales o alee la întâmplare și am pornit spre una din culmile muntoase. De-o parte și de alta a străzii, casele albe se înșiruiau cuminți, având fiecare în față o mică grădină acoperită toată de zăpadă. Decorațiuni de iarnă, câte un Moș Crăciun roșu ori globuri colorate, uriașe, agățate în copacii cu ramuri goale spărgeau albul peisajului urban. În zonele unde razele soarelui au poposit mai des, omătul se topise, lăsând la vedere un gazon de un verde firav. Cumva, aveai senzația că a venit brusc primăvara, ca după zece pași să dai iar peste covorul de zăpadă și gheață și să te simți pe deplin la Baba Iarna acasă.

După cum zic Google și Wikipedia, Oberaudorf e o destinație turistică, satul sau orășelul cu circa 5.000 de locuitori având pârtii de ski, trasee montane, locuri marcate pentru escaladă și un lac unde vara iubitorii de apă și bălăceală au la dispoziție multiple tobogane și trambuline numai bune pentru senzații tari.

De altfel, străbătând aleile și străzile la întâmplare, am dat peste numeroase restaurante, pensiuni și hoteluri, însă toate închise. Probabil că într-un an firesc, fără virus și lockdown, toate ar fi pline de turiști. Acum este, însă, pustiu, orășelul în sine pare amorțit, prins cumva între iarnă și primăvară.

Case din poveste

Ce remarc din prima este arhitectura veche, tradițională și nespus de frumoasă a clădirilor. Fie că sunt locuințe private, restaurante ori pensiuni, construcțiile au ușile și ferestrele decorate într-un fel aparte, în combinații de culori pastelate. Ferestrele au, majoritatea, și obloane de lemn, deschise spre soare, iar tâmplăria iscusit lucrată a balcoanelor mă face să zăbovesc lângă ele minute în șir.

La fel de frumoase îmi par lucrăturile metalice agățate pe zidul restaurantelor și al hotelurilor, de care dai cu ochii și știi instantaneu, asemeni călătorului obosit din vechime, că ai în față un han unde e rost de o imbucatura bună și de popas.

Cupidon și alpiniștii

La un moment dat, cărarea pe care ne purtăm pașii ia în piept culmea muntelui, trece pe lângă un monument de piatră ce îți spune povestea unei bătălii între husari și localnici, iar apoi urcă binișor pe lângă peretele muntelui. Stânca se înalță vertical, în unghi de 90 de grade, și se pierde în cer, în timp ce baza peretelui adăpostește un fel de curte ciudată, cu pivnițe săpate în munte și lemnării construite în fața lor, la 2 metri distanță. Fix prin acei 2 metri s-a găsit cărarea să treacă și trecem și noi împreună cu ea, cuprinzând cu privirea un amalgam ciudat: lemne stivuite, o sapă, un topor, o masă veche de lemn pe care stau încremenite oale de lut în care cândva au fost flori, un grilaj de metal, un caiac sprijinit de un perete, o roabă și alte tot felul de lucruri. Pe acoperișul uneia din pivnițe, un Cupidon de vreun metru, alb tot, își încordează arcul și țintește în soare. Statuia pare ireală, locul ei pare nefiresc, dar înainte să apucăm să ne dezmeticim, în spatele ei observăm doi oameni așezați și ei pe acoperiș. Primul gând ce-mi trece prin cap, datorită hainelor lor stranii ce aduc a echipament, este că or fi sculptorii veniți să se ocupe de Cupidon, însă realizez instant că nu poate fi vorba de așa ceva și mă pufnește râsul la gândul trăznit. Pășind pe cărare, arunc ochii în sus, spre cwi doi oameni și atunci înțeleg: deasupra, mult deasupra lor, agățați de peretele de stâncă, trei alpiniști își măsoară puterile cu muntele. Sub ei, cordelina alunecă în bătaia vântului și se face colac lângă picioarele lui Cupidon.

Mi se pare incredibil de frumos cum au ales acești oameni să își petreacă ultima zi din an, iar faptul că, de-a lungul cărării, dăm și peste alți cățărători, de diferite vârste, mă bucură mult.

Lacul înghețat

Tot povestind între noi despre bucuria acestei descoperiri și explicându-i copilului din dotare despre minunățiile munților și ale iernii, ajungem la lacul despre care am citit online. Suprafața e înghețată, deși spre mijloc, gheața face loc luciului de apă. De-o parte și de alta a lacului, pâlcuri de copaci se transformă în pădure pe măsură ce urcă panta abruptă. Facem un ocol al lacului, cu un popas de o oră la jumătatea traseului, pentru un picnic în picioare, în omătul înghețat.

La întoarcere, alegem altă cărare, ce se preface în stradă albă și ninsă printre casele unde au început să se aprindă lumini. Miroase bine de tot a fum de lemne și dă să se lase  înserarea.

A fost o zi neobișnuită pentru un 31 decembrie, dar și anul de care ne-am despărțit a fost la fel. Și, după cum spune o poveste pe care i-o citim Mayei seara la culcare, cine știe ce locuri noi și minunate vom descoperi în 2021? La mulți ani, să vă fie frumos!