Așa ar fi trebuit să fie toate etapele proiectului jurnalistic de față, cum a fost cea din urmă, a patra, o zi despre care amândoi, și eu și Gina, am spus că o să fie o zi pentru suflet. O zi în care n-am mai gonit să acoperim distanțe, în care nu ne-a interesat să oprim în cât mai multe locuri, ci doar acolo de unde am simțit că vine chemarea. De altfel, călătoria se rezumă la acea chemare care îl face pe om să devină un călător, nu doar un turist, care îl îndeamnă să pornească, pur și simplu, iar drumul, aventura e cea care contează, nu destinația. E drept, după ultimele două zile, foarte lungi și grele, și după pățania din ziua precedentă, atunci când am ajuns cu mașina în șanț, și mai ales dându-ne seama că oricât de tare am trage de noi, oricât de repede am goni, tot nu putem să acoperim atât de multe locuri, în atât de puțin timp, era și cazul. Și-atunci, odată înțelegerea tacită parafând orarul zilei, am plecat din Gâlgău, de la pensiunea unde am dormit, și am urmat, din nou, drumul către Poiana Blenchii. Și chiar dacă în planul inițial, cel din făcut în mașină, înainte cu două zile, am zis că o să mergem în Cheile Babei (deși am mai fost acolo), ne-am lăsat duși de chemare.

Din centrul comunei, sunt două drumuri la dreapta: unul către Fălcușa și unul către Goștila. N-aveam timp de amândouă, dacă voiam să mergem și la Măgura, acolo unde un cititor, comentând la o postare din ziua precedentă, ne-a spus că trebuie să mergem. Trebuie, ca să vedem Sălajul de sus. Iar de acolo, planul nostru era să mergem la Frâncenii de Piatră, apoi, mai departe, dacă o să mai avem timp.

Goștila

pare rupt de lume, poate și pentru că e la capăt de drum, dar asta îl face să fie un sat frumos, care te întâmpină cald chiar de la intrare, acolo unde în locul pancartei standard pe care scrie numele localității, a fost pusă o cruce de lemn, frumos ornamentată, pe care e scris cu alb, de mână, numele satului. Iar băncuța din fața crucii e numai bun de loc de odihnă. Ori, în cazul nostru, de făcut planuri.

Satul are un aer de poveste, ulițele având acel ceva care te îndeamnă să le urmezi, fără un scop anume, nu ca să vezi casele ori peisajul din jur, ci doar așa, de dragul plimbării.

E liniște. O liniște care a fost spulberată, la un moment dat, de un sătean care, călare pe o motocicletă enduro, ducea în spatele lui, legat de șa, un mănunchi mare de crengi cu frunze încă verzi, mergând cu viteză pe ulița satului. Însă chiar și așa, cu zgomotul puternic al motocicletei răsunând în jurul nostru, tot liniște a fost. Și chiar și zgomotul ascuțit al unei drujbe, pe care doi săteni o foloseau la tăiat lemne, dincolo de gardul unei gospodării, înjurând zgomotos când ceva nu le plăcea (adică des), tot liniște a fost.

Acuma, am întrebat, adică Gina a întrebat, eu eram cuprins de liniștea din jur, și nimic altceva nu mai conta, despre biserica de lemn din sat. O femeia i-a spus ce și cum, pe unde să mergem ca să dăm de ea, și am lăsat-o să întrebe, deși știam că nu o să mergem acolo. Nu pentru că am fi văzut destule, în cele patru zile ale ocolului ăsta al Sălajului, ne plac construcțiile ăstea mici și pline de farmec, dar am vrut să hoinărim, simplu, lejer, fără alte planuri.

Odată indicațiile primite, ne-am urcat în mașină și ne-am întors din drum, către ieșirea din sat, acolo unde zicea femeia că se află biserica. Apoi, în timp ce conduceam încet, chiar foarte încet, am văzut o femeie în vârstă, privindu-ne de dincolo de gard, iar imaginea aia era atât de… nu știu cum s-o descriu… atât de oprită în timp, încât i-am spus Ginei:

– Fii atentă, ce tablou frumos. O vezi pe tanti aia cum stă dincolo de gard, de i se vede doar capul, și ne privește lung? Mi-ar plăcea să putem vorbi cu ea.

– Păi, și ce, nu putem opri să vorbim cu ea?

Sigur că puteam, e drept, ocupând jumătate de drum, că nu era loc în afara lui, dar, pierdut în liniștea asta de care vă ziceam mai înainte, parcă nu mai raționam. Am oprit mașina, și ca să nu stau ca nesimțitul în drum, în caz că vine vreo mașină, am rămas la volan, gata să eliberez drumul la nevoie. Gina s-a dus ață la femeia de dincolo de gard, care să tot fi avut undeva către 80 de ani. Ce a întrebat-o, nu știu, că nu auzeam, de acolo, de unde eram. Am văzut doar cum femeia și-a pus mâna pe brațul Ginei, zâmbindu-i cald, oarecum ciudat. Așa părea, ciudat. Și ne-am dat seama de ce, imediat, când femeia, cu baticul crem acoperindu-i capul, a pus două degete în gură și a tras un fluierat din ăla de au răsunat dealurile din jur. Apoi, i-a zâmbit larg, arătându-i Ginei cei doi dinți pe care îi mai avea în gura știrbă: un dinte sus, unul jos.

Din spatele curții a apărut o altă femeie, cam de aceeași etate, deși ceva mai tânără, care a și explicat de ce fluieratul ăla. Pentru că tanti cu baticul crem era surdă, și așa dădea ea de știre că vrea să ”zică” ceva, fluierând. Surdă sau nu, zâmbetul îi era atât de cald, că n-aveai cum să nu zâmbești și tu, la rându-ți, de drag.

Le-am lăsat pe cele două femei să trebăluiască în gospodărie, și am plecat. Am ieșit din sat și am luat-o, la fel ca în celelalte zile, pe un drum de pământ. Am oprit atunci când mașina a început să se legene, când într-o parte, când în alta. Nu, am terminat cu derapatul. Am oprit mașina, ne-am luat aparatele foto și am luat-o pe jos, urcând dealul abrupt de lângă noi, până am ajuns sus, acolo de unde am putut admira priveliștea. Ce frumos…

Școala cu clasele I-IV din Măgura. Camera învățătorului

În Măgura stă permanent un singur om, poate doi, cum ne-a spus un bărbat pe care l-am întâlnit pe drum. Restul stau acolo doar sezonier, și, în special, când e vremea culesului nucilor, care-s acolo pretutindeni. Am oprit în dreptul lui, să-l întrebăm una, alta. Prima lui întrebare a fost:

– Sunteți de la APIA?

Am căscat ochii mari, apoi m-a apucat râsul. Adică, ce-o fi având toată lumea cu APIA asta? Și, ca să nu creadă omul că râd de el, ori să-i treacă cine știe ce prin minte, i-am răspuns:

– De ce să fim de la APIA? Nu, chiar nu suntem, deși ne-a mai întrebat același lucru un bărbat, acum două zile. Sigur nu suntem de la APIA. Am venit să vedem locurile frumoase ale Sălajului.

– Daa? No, asta-i treabă faină. Oho, aveți ce vedea.

Știm. De 15 ani descoperim Sălajul, și am realizat vreo 70 de reportaje, și tot mai avem ceva de descoperit, de aflat, de văzut, de știut. Chiar mai mult decât am fi crezut. Ne-am dat seama de asta în cele patru zile de expediție, patru zile care ar fi trebuit să fie cel puțin 10, și tot n-ar fi fost de ajuns. Pentru că fiecare loc în parte are partea lui de frumusețe, și îți trebuie o zi, două, trei, și tot nu poți să vezi tot din acel loc.

Și în Măgura este o biserică de lemn. Pe asta am vrut să o vedem. De fapt a fost așa, o senzație cum că trebuie să mergem acolo. Ne-am dat seama de ce, abia când am ajuns lângă biserică, și nu avea legătură cu aceasta. Ca să ajungem la biserică, am întrebat o femeie pe unde să o luăm.

– La biserică? După ce coborâți un pic mai jos, și este o străduță unde o fost CAP-ul. O fost niște grajduri. Și din sus de grajduri, acolo-i biserica.

– E frumos aici, tanti. Da locuiți aici?

– Da, îi frumos, numa îi pustiu. Nu, am vinit și io numa așa, după niște nuci.

Ce drag mi-e de oamenii ăștia simpli, mai ales de cei în vârstă. Eu așa îi văd, ca pe niște copii, doar atât că trupul li s-a schimbat. Și de fiecare dată îmi vine să-i mângâi, să le alin bătrânețile. Nu fac asta ca să nu par ciudat, dar asta simt.

Înainte să mergem la biserica de lemn, am oprit în dreptul unei clădiri dărăpănate, cândva școala cu clasele I-IV. Am intrat înăuntru și parcă am trecut în timp. Nu din cauza stării de degradare avansate, că asta nu te poartă în timp, ci datorită încăperilor micuțe: holul, sala de clasă și camera învățătorului. Mai ales camera învățătorului, ori cel puțin asta îmi place să cred că a fost.

E dezastru înăuntru. Plafonul stă să cadă, în mult locuri sunt spărturi mari, ba chiar a crescut un copac aproape de sobă, în sala de clasă, semn că natura o să pună stăpânire, în curând, pe acel loc. Am găsit chiar și un ghiozdan roz, rămas acolo ca un semn că aici au învățat, cândva, câțiva elevi. Atâți cât încăpeau în sala de clasă. Însă ceea ce mi-a rămas întipărit pe retină, de fapt în suflet, e camera învățătorului.

Pe marginea geamului, năpădit de pânză de păianjen pe tot locul, două farfurii întoarse cu fața în jos, un vas de ceramică pentru cafea, două flacoane de plastic și o candelă, tot din plastic, un borcan cu gem și unul cu zahăr m-au dus departe, în poveste. O icoană desenată pe peretele zugrăvit cu humă, așa cum doar pe vremuri se făcea, și ornamentat cu niște forme aurii, din acelea care se făceau cu rola, e parcă un semn de ”Stai! Nu pleca fără să afli povestea…”. Am rămas să ascult povestea, lângă salteaua cu arcuri rezemată de peretarul cu cerbi, deasupra căruia, prin spărtura din acoperiș, ploua la fel ca afară – mărunt și des. Și mi l-am imaginat pe învățător trezindu-se dimineața, pregătindu-și cafeaua, în timp ce-și făcea planul pentru lecțiile din acea zi, așteptându-i pe copii să apară din minut în minut. Apoi l-am văzut la tablă, fiindu-le un fel de tată elevilor din bănci, mulțumit când copiii știau răspunsul, ori când aveau temele făcute, sau zâmbindu-le înțelegător, părintește, ba chiar mângâindu-i a alinare, atunci când îl priveau cu ochii mari, ușor speriați, neștiind răspunsul la întrebare. Apoi l-am văzut la sfârșitul orelor, conducându-i pe copii, spunându-le să fie cuminți, să-i ajute pe părinți, dar să-și facă și temele. Și l-am văzut privind îngrijorat cerul, atunci când se nori negri umpleau cerul, făcându-și griji pentru copiii care, unii dintre ei, veneau de departe ca să ajungă la școală, să învețe să fie oameni, să crească frumos. Apoi l-am văzut seara, înainte de culcare, așezându-și hainele, punându-și ochelarii pe marginea geamului și punându-se la somn repede, pentru că a doua zi, devreme, când se crapă de ziuă, el trebuie să fie pregătit să-și întâmpine elevii.

Nu știu dacă ceea ce ”vedeam” eu s-a întâmplat și în realitate. Însă povestea micii încăperi a învățătorului asta mi-a arătat. Poate pentru că așa am vrut eu să văd, o lume simplă, frumoasă, în care dragostea de aproape însemna mai mult decât orice altceva.

Școala… Prima lecție a oricărui om ar trebui să fie ”să învățăm să respectăm și prețuim lumea în care trăim”. Și altfel ar fi lumea asta.

Am plecat tăcuți de la școală, apoi ne-am îndreptat către biserica de lemn.

– Indie vreți să mereți?, ne întreabă o femeie, care părea că a apărut de nicăieri, ținându-și mâinile pe șolduri, și venind drept către noi.

– La biserică.

– La beserică? No, cu mașina nu putieți.

– Nu cu mașina vrem, pe jos mergem.

– Ia p-acolo vă duceți. Pă din sus die… Ia, p-aci driept și pă din sus die clădirile, de cărămizile istea. Numa la beserică vreți?

– Da, vrem să facem niște poze.

– Api, că da, multă lume vinie și face poze.

Biserica nu are neapărat ceva care să o facă specială, dar se prea poate ca aceasta să țină satul în viață, pentru că mai vine lumea să o vadă. Și, de fapt, așa cum v-am spus, ceva m-a atras într-acolo, dar nu biserica în sine. N-am știut ce până când am ajuns acolo. Aici, sus, pe deal, în mijlocului liniștii, am găsit casa pe care mi-am dorit-o dintotdeauna.

Înainte să plecăm de acolo, pentru că pe jos era plin de nuci, am cules câteva pentru mama, asta însemnând că ne-am umplut toate buzunarele, ciupilica pe care o purtam pe cap, să nu mă plouă, ba chiar și capișonul hanoracului Ginei l-am umplut de nuci.

Casa pompierului voluntar din Frâncenii de Piatră. Una dintre cele mai frumoase peșteri din Sălaj

N-am mers către Frânceni pe unde ne-am propus, adică peste deal, iar asta din cauza celor spuse de una dintre femeile întâlnite, care ne-a spus să nu mergem pe acolo, că-i numa’ glod, mai bine să ne întoarcem și să mergem pe drumul asfaltat. Ceea ce am și făcut.

Doar puțini locuiesc acolo, în câteva din casele care se întind de-a lungul drumului neasfaltat, mărginit de vale. Și dacă Măgura e sus, pe deal, Frâncenii de Piatră e între dealuri, și are farmecul lui, pe care-l descoperi încetul cu încetul, mergând tot mai departe, pe lângă vale.

Ni s-a părut, la un moment dat, că ar trebui să ne întoarcem, că nu mai avem ce să vedem ori de ce să mergem mai departe. Și, pentru că eram lângă o casă ce avea poarta către drum, și era cineva în curte, am întrebat dacă ne pot deschide poarta, să întoarcem acolo, drumul îmgust nepermițând o așa maenvră.

Ne-a deschis poarta o femeie, și poate că am fi întors. Adică am fi încercat să întoarcem, deși mai degrabă am fi derapat, iarba udă și noroiul fiind de ajuns cât să-ți pună bețe în roate. Noroc că l-am auzit pe unul din ceio doi bărbați aflați în curte:

– Da? Credeți că o să puteți întoarce pe iarba udă, și în pantă, și pe drumul ăsta îngust? Puteți încerca.

Am oprit motorul. Omul avea dreptate. Am coborât din mașină, iar femeia, fără nicio legătură cu cele întâmplate, ne-a întrebat:

– De aia ați venit, să vedeți Pișoaia?

– Pișoaia? Ce-i aia?

– Gura Pișoii, peștera. Nu de aia ați venit, s-o vedeți?

– Habar n-am avut că există așa ceva aici. Da pe unde se ajunge? Că acuma, că ne-ați zis, vrem să o vedem.

Ne-a spus femeia pe unde să o luăm, adică tot înainte, și, la două sute de metri, pe vale, nu în dreapta, ci în stânga, e Pișoaia. Bărbatul, auzind toată discuția, a zis și el ce avea de zis:

– No, și dacă tot mereți încolo, acolo să și întoarceți mașina. Că acolo întoarce toată lumea, că este loc.

Am întors mașina unde ni s-a spus, am oprit și am mers să căutăm peștera. Care-i la doar două sute de metri distanță. Pe drum, însă, am dat de o casă nelocuită, dărăpănată, dar altfel decât celelalte din sat. Ne-am apropiat să o vedem. Acoperișul stătea într-o rână, iar înăuntru, așa cum se vedea pe ușă și prin ferestre, tavanul era căzut, pereții cu găuri mari de abia mai ținându-se în picoare. N-am intrat înăuntru. Și, pe când să plecăm mai departe, am dat cu privirea de o plăcuță veche din metal, ruginită, dar pe care se poate citi cu ușurință ceea ce scrie: ”FYPGI. Pompier voluntar”. În mijloc de nicăieri, într-un sat cu doar câteva case, cândva a locuit un pompier voluntar. Ori cel puțin așa dă de înțeles plăcuța ruginită prinsă de una din scândurile prispei, la vedere.

Ne-a impresionat pe amândoi. Și chiar dacă plăcuța e doar așa pusă acolo, fără să însemne că a locuit, într-adevăr, cineva care era pompier voluntar, și se mândrea cu asta, ne-a plăcut să credem asta. Și, la fel ca în camera învățătorului, povestea locului m-a luat și m-a dus în altă lume. Una în care fiecare om avea un rost al lui, o meserie a lui, și se mândrea cu asta. La fel ca pompierul voluntar.

Am plecat în căutarea peșterii convinși că o să o găsim repede, însă cei două sute de metri de care zicea femeia s-au transformat în aproape doi kilometri. Ne-am întors când ne-am dat seama de asta, dar zâmbind, ba chiar zicându-ne, în timp ce mai urcam o pantă ori mai săream peste câte-o vale, că nici nu-i așa important să o găsim, că, probabil, e ceva grotă nu foarte mare, nu cine știe ce lucru. Și ne-am întors la mașină, hotărâți să plecăm către casă.

Cum se așază lucrurile… Și nu e prima oară, s-a mai întâmplat de-a lungul celor patru zile. Când să plecăm, din față apare o mașină, iar la volan o femeie. N-am dat importanță. Eu. Ginei atât i-a trebuit, a mers la acea mașină, oprită de acum, a deschis ușa pasagerului, a salutat frumos, apoi a întrebat-o pe femeie dacă știe pe unde-i Pișoaia asta, că noi am căutat-o, dar n-am găsit-o.

– Cum nu, îi ia aci, fix în față. Ia pe dealu ăsta. Ăsta din față, ne arăta femeia către, da, ați ghicit, dealul din față. Treceți valea, și nu în dreapta, că în stânga. Îi ia aci, cum să vă mai spui. Ia fix aci, în fața voastră. 200 de metri.

Ne-am luat din nou lucrurile și ne-am dus în direcția indicată.

– Deci, a zis că în stânga. Înseamnă că-i dealul ăsta. E stâncos, dar aici nu-i, îi spun Ginei, după ce am fost în recunoaștere.

– Păi nu aici, ci în dreapta.

– Cum în dreapta, Gina, când femeia ne-a spus clar că e în stânga?

– Călin, ascultă-mă pe mine, când o femeie spune ceva, doar o femeie o să înțeleagă ce vrea să spună.

– Cum adică? Stânga nu-i totuna la femei ca la bărbați? Acuma vorbești prostii. Mai bine hai să mergem, că o să ne învârtim degeaba, că nu-i aici, am verificat eu.

– Nu. Eu mă duc în cealaltă parte, în dreaptă, acolo-i peștera.

– Du-te, dacă vrei, dar mergi degeaba, i-am spus, și am pornit încet către mașină.

Am făcut doar câțiva pași și m-am întors. Dacă apare ceva animal? Ce-o să facă Gina? Mai bine mă duc după ea. Zis și făcut. Și, pe când mă apropiam de ea, mă strigă Gina:

– Hai că-i aici! Am găsit-o!

– Cum naiba? Adică, pe bune, tu ai înțeles că dacă femeia ți-a zis că-i în stânga, asta înseamnă că-i în dreapta?

Ce să mai fi zis. M-am dus la Gina, care, mândră nevoie mare că ea a descoperit-o, stătea în fața peșterii. Și când am dat cu ochii de ea, am căscat gura: ”Oooaaauu!”. Nici vorbă să fie doar un fel de grotă, cum credeam, ci e ditamai peștera, intrarea fiind una mare, cu o înălțime de vreo 4, 5 metri, și adâncă de vreo 10 metri. Am intrat încântați în peșteră. Adică, nu-i foarte adâncă, dar ce frumoasă e. Apoi, în timp ce filmam, am observat umbra neagră din fundul peșterii. Era intrarea într-o galerie care duce către o altă încăpere, așa că, fără să stau pe gânduri, aproape târându-mă, am intrat în acea galerie. M-am oprit mai repede decât aș fi vrut, galeria fiind inundată, iar apa destul de adâncă, pe alocuri depășește jumătate de metru, plus că eu nu eram echipat corespunzător, timp nu aveam cât ar fi trebuit, iar până acasă mai aveam de mers destul de mult, și aveam de gând să mai oprim pe drum.

Am mai cercetat acea galerie preț de câteva minute, destul de multe chiar, privind pereții colorați ai peșterii, formele ciudate sculptate de apă în piatră, ori luciul apei care părea oarecum nefiresc, așa, nemișcat, reflectând lumina lanternei ca un diamant, pe pereți, pe plafon, pe cărarea de pietre care pare că duce către o altă galerie.

Greu, foarte greu, am ieșit de acolo, nu pentru că ar fi fost dificil, ci pentru că aș mai fi rămas. Și doar gândul că o să mă întorc altă dată, să o cercetez, m-a convins să plec de acolo, asta după ce am convins-o și pe Gina să intre în galeria inundată, chiar dacă doar la intrare, să vadă și ea ce frumos e acolo. La urma urmei, ea a descoperit-o. Și, în timp ce ieșeam de acolo, din lumea asta frumoasă, misterioasă a adâncurilor pământului, i-am spus Ginei că, gata, aici se termină expediția noastră. Nu neapărat fiindcă era târziu, ci pentru ca să încheiem periplul ăsta într-un mod ”altfel”.

Am urmat cursul văii, în direcția opusă față de cum am venit, am ieșit din Frâncenii de Piatră, apoi am ajuns la drumul principal, la drumul asfaltat. Ne-am oprit să mâncăm ceva. Să nu plecăm, așa, dintr-odată, către casă, să lăsăm ceea ce am trăit de-a lungul celor patru zile să se așeze la locul lor.

Când am pornit către casă ploua torențial și era, deja, întuneric. Drumul a fost unul al liniștii, o liniște din aceea care are darul de a te umple, un fel de a retrăi toată aventura asta care ne-a purtat prin atât de multe locuri frumoase din Sălaj.

Călătorului îi șade bine cu drumul, așa se zice, și așa și e. Proiectul ăsta – ”Ocolul Sălajului în patru zile” s-a vrut a fi un fel de a urma conturul hărții județului, urmând granițele, asta ca să aibă o formă, un traseu pe care să-l urmăm, deși știam, atunci când am pornit, că  nu are cum să fie așa. Lumea nu are granițe, doar cele imaginate și create de om. Iar Sălajul e acel ”acasă” de unde pornim să descoperim lumea, atât de mult și de departe cât putem. Important nu e să ajungi undeva, cu orice preț, ci călătoria în sine, aventura. Iar expediția asta sălăjeană a fost, cu adevărat o aventură.

Ce călătorie incredibilă…