Ce face un loc să fie frumos? Peisajul, construcțiile, obiceiurile, tradițiile, oamenii… Toate sunt parte din ceea ce numim ”frumos”. Însă povestea care cuprinde laolaltă toate astea e cea care dă farmec unui loc, unui sat, unei gospodării, unui județ, unei aventuri. Mai ales dacă povestea o trăiești, atunci și acolo, fiind parte din ea. Sau, mai mult, tu fiind cel care creează acea poveste. Aventura asta numită ”Ocolul Sălajului în patru zile” a fost o poveste în sine, una pe care nici măcar n-am întrezărit-o în prima zi a expediției, atunci când totul părea o excursie ușoară, un fel de periplu sălăjean de vacanță. Așa părea în prima zi, cea care trebuia să acopere un sfert de județ, adică vreo 200 și ceva de kilometri, dar care de abia a acoperit o mică porțiune din ceea ce, cu harta pe un balot de paie, la margine de drum, noi am numit prima etapă. Însă, totul avea să se schimbe odată cu

A doua zi.

Când am plecat din Zalău, destul de devreme, de altfel, înainte de ora 10, eram relaxați. Doar trasasem pe hartă distanțele, și cum totul pare ușor pe hârtie, ne-am zis că o să recuperăm ceea ce a rămas din prima etapă fără prea multe probleme. Adică, da, asta însemna să parcurgem cam jumătate de județ, adică să facem două etape într-una, dar ce poate fi așa de greu? Mai ales că avem toată ziua la dispoziție.

Am ieșit repede din oraș și ne-am îndreptat către locul de unde ne întorseserăm în urmă cu o zi, să reluăm, astfel, totul de unde am rămas. Adică de lângă Chilioara. Noi am fi vrut să oprim, să filmăm și să facem fotografii în toate localitățile, însă era evident că n-avem suficient timp pentru asta, așa că, deși am oprit, din curiozitate, au fost mai mult niște opriri pe fugă.

Prima oprire (din cele cu filmat, fotografiat etc.) ne-am propus să fie la Colonia Sighetu Silvaniei. Am fi oprit oricum acolo, pentru nume: Colonia. Cum vine asta, colonie? Colonia cui? În 1954 apare pe harta judeţului Sălaj ca şi cătun al satului Sighetu Silvaniei, dar aparține din punct de vedere administrativ de comuna Chieşd. Și nu pare deloc un cătun, adică satul e destul de mare. Cât despre peisajul din jur, e unul pentru care merită să mergi până acolo. Deci, către Șamșud, de unde se putea merge (așa apărea pe hartă) către Colonie, pe un drum de țară, dar, totuși, se poate ajunge. Acuma, o fi, n-o fi drum care să ducă într-acolo? Ne-am tot uitat, dar n-am văzut. Așa că, atunci când am ajuns pe un drum lăturalnic, care părea că duce într-acolo, am întrebat o localnică, o femeie mai în vârstă, îmbrăcată cu niște haine închise la culoare, și un batic pe cap:

– Bună ziua. Se poate merge pe aici către Sighetu Silvaniei?

– Ioi… Nem beszélek románul, s-a scuzat femeia, vizibil încurcată că nu poate să ne ajute, dar încercând, oarecum, să se facă înțeleasă (ce mult îmi place bunul-simț al omului de rând, indiferent de ce limbă vorbește). 

Gina, pentru că ea vorbește limba maghiară, a fost cea care s-a înțeles cu femeia, care, cu căldură în glas, binevoitoare, ne-a spus că drumul ăla duce la Bogdand (în județul Satu Mare), și de acolo putem ajunge unde voiam. Alt drum, ne mai spune femeia, nu este.

Deci, tot înainte, pe un drum de țară, care, sincer, mie îmi plac foarte mult, nu pentru hâțânelile provocate de denivelări și gropi, ci pentru că drumurile ăstea te poartă prin locuri frumoase, de care nici măcar nu știai că există. O altă lume decât cea de la marginea drumurilor principale asfaltate. O lume a satului autentică.

Am urmat drumul, trecând pe lângă niște copii rromi, care ne priveau cu ochii mari, ca și cum s-ar fi întrebat: ”Oare ce caută ăștia pe aici, pe unde nu prea vine lume?”. Însă mai trec și alții pe acolo cu mașina, cel puțin noi am întâlnit unul, care era mai să intre în noi, opriți la marginea drumului, venind din spatele nostru cu viteză și nefiind atent la ce e în fața lui. A trecut în viteză pe lângă noi, și el privindu-ne cu aceiași ochi mari ca și copiii de dinainte.

Am intrat și am ieșit din județul Satu Mare, și ne-am oprit chiar după pod, acolo unde scria ”Județul Sălaj”. Știu, poate părea pueril, dar, chiar dacă părăsisem Săaljul cu doar 10 minute înainte, a fost ca o reîntoarcere acasă, un sentiment al apartenenței nu neapărat al locului, ci al numelui pe care-l asociem cu acest ”acasă”: Sălaj.

De acolo până la Colonie a fost doar o aruncătură de băț. Am oprit în vârful dealului, chiar înainte să coborâm către sat, pentru că priveliștea e una de genul ”Oooaaau, fii atent ce frumos se vede!”, și n-aveam cum să trecem pe acolo, și atât. De sus, din vârf, în orice parte ai privi, peisajul e foarte frumos, și ai tot sta să privești: și către sat, care, de sus, pare un tablou, și în cealaltă parte, acolo unde un drum șerpuia, urcând dealul din apropiere.

Bobota, Zalnoc, Camăr

Poate că nu toate drumurile sălăjene sunt asfaltate, dar să spui că nu acem drumuri bune în Sălaj, doar ca să punctezi o agendă politică, e o minciună. Avem drumuri foarte frumoase, așa cum e și cel care leagă Chieșd de Sărmășag, de unde am mers către Derșida, apoi ne-am oprit la Bobota.

La Bobota a fost o oprire în semn de respect pentru Gheorghe Șincai și Corneliu Coposu, în cinstea și memoria cărora există ”Centrul cultural Șincai-Coposu”. N-am putut intra, pentru că era închis, așa că ne-am continuat drumul, către Zalnoc. Un drum pe care nu mai fusesem până atunci, și care avea să ni se dezvăluie, cu tot frumosul din jur.

Zalnocul a fost despre biserici – una de lemn, veche, alta de piatră, nouă. Cea veche este datată din anul 1700 prin o presupusă inscripție ce a existat cândva de-asupra ușii de intrare, o ușă cu lacătul, așa că n-am putut să intrăm, să o vedem, și nici să mergem să întrebăm în sat dacă e cineva care să ne deschidă. I-am dat roată și am privit, cu mâinile pâlnie la ochi, prin gemulețele mici ale pereților de lemn, la picturile din interior.

Și am mai fi stat, dar deja era târziu, nu ca oră, ci ca timp rămas pentru a parcurge distanța rămasă până la destinație. Pentru a nici nu știu câta oară în acea zi, am zorit-o pe Gina, pentru că mi-am dat seama că nu ne ajunge timpul, și știam că dacă nu trag tare de noi, deci cu atât mai mult de ea, n-o să ajungem la destinație, ceea ce ne dădea peste cap toată expediția. Sincer, nici nu știu cum de nu m-a înjurat și să mă lase acolo, de unul singur.

De la biserica veche de lemn, am mers la cea nouă, de piatră. Asta ca să vedem de mai aproape cele trei turnuri ale bisericii, care te duceau cu gândul la castelele din povești. Le-am văzut, le-am fotografiat și ne-am continuat drumul, trecând prin zone foarte frumoase, de un pitoresc calm, de la drumuri off road (preferatele mele), peste pășuni, la drumul de asfalt marginit de lanul galben de porumb, un tablou în mișcare care își schimba compoziția și paleta de culori de la un kilometru la altul.

Camărul a fost o surpriză pentru noi. O așezare sălăjeană îngrijită, cu un parc verde în jurul bisericii din 1966 (ori, cel puțin, așa scrie pe turn) unde elementele tradiționale maghiare sunt omniprezente, și, sincer, asta îi dă un farmec aparte localității. Mai ales că multe dintre case și-au păstrat elementele arhitecturale tradiționale, lumea ”modernă” a civilizației urbane nepunându-și amprenta asupra satului. Acolo, pentru că am fost amândoi curioși, am făcut o pauză, mergând pe străzi, printre case, ba chiar ne-am permis să stăm pe o bancă în parcul bisericii. Și totul (asta însemnând presiunea timpului, pe care o resimțeam foarte tare, și de unde și ciondănelile de rigoare, din vina mea, recunosc) părea că s-a umplut de liniște.

Ne-am urcat în mașină și ne-am uitat pe hartă.

– Eu zic să mergem către Șumal. Pe hartă așa arată, cum că este un drum care duce acolo, chiar dacă zice că nu e practicabil, i-am spus Ginei.

– Mai ții minte drumul căte Chilioara? Sau cel către Colonie, care nu era, de fapt? Dacă și ăsta-i tot așa? Mai bine să întrebăm, îmi răspunde Gina.

Avea dreptate, nu ne permiteam să mai pierdem mult timp căutând drumul, așa că am întrebat. Sau, mai bine zis, Gina a scos capul pe geamul mașinii și, pentru că eram într-o comunitate maghiară, a întrebat, firesc, în limba maghiară pe unde putem merge către Șumal. Femeia pe care o abordase a zâmbit larg, răspunzându-ne în limba română. Aha, deci așa. După ce am mai încurcat drumurile, tot învârtindu-ne pe ulițele satului, am mai întrebat o dată, în limba română. Absolut normal, ni s-a răspuns în limba maghiară.

– La Șumal? Îi departe, trebuie mers în Balc (asta-i în Bihor), apoi vă întoarceți pe alt drum și ajungeți acolo. Da’ de ce vreți să mergeți pe acolo? Că dacă mergeți pe drumul principal, ăsta care merge pe la Ip, e mai scurt.

Nu i-am mai zis omului, care nu se mai oprea din vorbit și dat explicații, că pe hartă arată că este un drum mai scurt către Șumal, și că de aia eram acolo, pe ulița aia, să găsim scurtătura. Oricum, pentru a nu mai pierde vremea căutând un drum care doar pe hartă părea a fi, ne-am întors pe unde am venit și am băgat viteză. N-am mai mers la Șumal. N-am mai oprit nici în Porț, doar în Marca am oprit, scurt, pentru orientare. Deja era târziu. Și, dintr-odată, mi-am dat seama că, deși era aproape seară, noi eram acolo unde ar fi trebuit să înceapă etapa de azi, ba chiar ceva mai departe, că până la Halmășd mai era de mers.

Cu toate astea, între Marca și Halmășd e o zonă frumoasă, cu priveliști care merită măcar o pauză de 5 minute. Bine, e adevărat, cele 5 minute au devenit vreo 15, iar asta pentru că am găsit un măr la margine de drum, plin de mere. Și cățărându-mă să culeg câteva, timpul, și așa scurt, s-a subțiat și mai tare.

N-am mai oprit, deși ne propusesem, nici în Halmășd, Plopiș sau Iaz, doar înainte de Tusa, acolo unde am oprit cât să dăm niște telefoane în căutare de cazare, acolo, la final de traseu. Adică în zona Stana, Petrindu, unde știam că există pensiuni. La Stana e pentru ăia cu bani mulți. Noi n-aveam. La Petrindu am avut noroc și am găsit o cameră cu două paturi (100 lei), doar că trebuia să ajungem la ora 9, fiindcă așa ne-am înțeles cu proprietarii.

Scăpați de grija unde o să rămânem peste noapte, ne-am reluat drumul, de data asta fără stres, fără ciondăneli, pentru că hotărâsem, deja, că nu mai oprim nicăieri până la destinație. Fiindcă nu mai avem timp, dacă vrem să ajungem când am spus. Așa ne-am zis, dar cum să nu oprești când dai peste un peisaj așa cum e atunci când treci de satul Tusa, peste dealuri, către marginea de județ, încolo, către Vânători? N-ai cum. Și oricât de târziu ar fi fost, am oprit, să filmăm puțin și să facem niște fotografii.

În fața noastră, venind din partea opusă, o dubă albă vine și oprește fix în fața mașinii noastre.

– Bună seara, se dă omul jos din dubă, întinzându-mi mâna.

– Bună seara, îi răspund, curios ce vrea omul de la mine.

– De la APIA?

– Poftim?, fac ochii mari.

– Sunteți de la APIA?

– De ce să fim de la APIA?, scap o întrebare nătângă.

– Aaa, deci nu sunteți de la APIA? Că io v-am văzut de sus, din deal, că faceți poze, și m-am gândit că sunteți de la APIA. Și am venit să vă arăt că totu-i în regulă, pământu-i îngrădit, totu-i cum trebe.

L-am lămurit că nu suntem de la APIA, ci de la publicația Sălajul pur și simplu, facem un reportaj, n-avem noi nicio treabă cu agricultura, cu fonduri etc.

– Ahaa, asta-i ce ziceți voi?, îmi arată omul revistele noastre, care se vedeau prin luneta mașinii.

– Da, asta-i.

– No, bine, dară. Sara bună. Și drum bun.

Aprinzându-și o țigară, semn că s-a liniștit, omul s-a urcat în dubă și a plecat la ale lui. Noi, la fel. Și ne-am zis că, gata, chiar nu mai oprim.

Nu peste multă vreme am oprit. Pe un drum peste pășune, pe care l-am urmat din curiozitate, pentru că lumina înserării colora totul în jur atât de frumos, încât părea ireal. Un câmp portocaliu, cu muntele într-o parte, cerul extraordinar de frumos în cealaltă parte, iar drumul… drumul pe care eram părea că ar duce oriunde ne-am dori. Un drum de dincolo de lumea cu asfalt, unde călătoria înseamnă totul, destinația fiind doar o oprire înainte de a-ți continua drumul. Și cuprinși de beția asta a frumosului, aproape că am uitat că noi trebuia să ajungem, în foarte puțin timp, la destinație.

De data asta, când am plecat de acolo, știam că n-o să mai oprim, eram la întrecere cu timpul și mai aveam mult de mers. Plus că, deși pe hartă, o porțiune de vreo 10 kilometri apărea ca drum circulabil, știam de acum vreo doi ani (și eram sigur că nu s-a schimbat nimic) că ăla numai drum de circulat cu mașina nu e. Mai ales dacă te prinde ploaia, caz în care noroiul face impracticabil drumul pentru o mașină obișnuită. Acuma, Loganul, redacția noastră mobilă, a văzut drumuri grele și foarte grele, în aventurile noastre, însă lipsa tracțiunii 4×4, pe noroi, e un impediment major.

De plouat, nu a plouat. Însă atunci când am ajuns la granița județului și am luat-o înspre drumul cu pricina, care duce către localitatea Mesteacănu, era, deja, întuneric, și, așa cum eram convins, drumul era la fel de rău ca acum doi ani. Adică rupt, denivelat, îngust, prin milocul pădurii, fără semnal la telefon, în caz de ceva. Ce a urmat a fost o cursă de raliu off road în toată regula, rulând cu viteza maximă pe care o putea duce mașina fără să se ducă naibii bucșe și alte cele. Și așa, cu lumina farurilor creând un fel de cărare prin întuneric (în jur beznă), am gonit prin pădure.

– Oho, cam nasol în stânga, că pare că-i o adâncitură, și dacă derapăm într-acolo…, m-am pomenit că gândesc cu voce tare.

– Nu, nu te duce așa de aproape de partea stângă! Nici nu mă uit, nu vreau să știu ce-i acolo, s-a impacientat Gina, zdruncinăturile numai încurajatoare nefiind. Mai ales că drumul părea că duce nicăieri.

M-am uitat pe kilometraj (care încă funcționa, dar peste o zi avea să rămână nemișcat). De abia parcursesem vreo 4 kilometri, și mai aveam vreo 6, iar drumul la fel de rău. Să ne întoarcem, nici vorbă, nu era loc de manevre, drumul fiind doar atât de lat cât să încapă o mașină, și atât. Așa că, în cazul în care am fi vrut să facem cale întoarsă, n-am fi avut cum, decât mergând cu spatele. Mi-am dat seama că iar gândeam cu voce tare, când am auzit-o pe Gina:

– Ceee, să mergem cu spatele?! Nici să nu te gândești! Nu pe drumul pe care am venit.

Evident că nu aveam deloc în gând să mă întorc, doar că părea că cei 10 kilometri nu se mai termină. Dar s-au terminat atunci când din bezna neagră a apărut la marginea drumului o căpiță. Și am știut că am ajuns la Mesteacănu. Iar drumul rupt, denivelat, a devenit drum asfaltat, care ne-a permis să mărim viteza.

– Uite doi câini, îmi atrage atenția Gina. Vezi că-s pe drum. Ai grijă să-i ocolești.

– Îi văd. Da ăia-s câini? Nu-s. Ăia-s cai.

– Da, văd acum și eu.

– Și stai, nu-s doi, sunt patru. Noaptea, pe drum, patru cai?

Am ajuns repede la Almașu, apoi la Cuzăplac, iar de acolo la Petrindu. Și ne-am dat seama că nu știam cum să ajungem la pensiune, am uitat să întrebăm, iar indicatoare nu erau deloc. Norocul nostru a fost o femeie care tocmai parca mașina la marginea drumului, în fața unei case, care ne-a spus cum să ajungem, altfel ne-am fi învârtit mult și bine prin sat.

Pensiunea Magnolia e foarte frumoasă, un loc cochet, foarte îngrijit, unde au loc tabere de pictură, întâlniri ale scriitorilor, iar interiorul e decorat de tablouri ale celor care au trecut pe acolo. La fel, mobila este vopsită cu motivele tradiționale maghiare, foarte colorate și vii. O adevărată încântare. Toate astea le-am observat atunci când gazda noastră, o femeie caldă și primitoare, ne-a condus către camera noastră:

– Să știți că, inițial, n-am vrut să mai primim oaspeți. Dar cum tocmai au plecat ultimii, iar căldură mai este, am zis că vă primim. Și, să știți, mă bucur că v-am primit, ne-a spus gazda noastră, în timp ce ne arăta pensiunea, povestindu-ne, întrebându-ne, povestindu-i.

O primire atât de caldă și prietenoasă a avut darul să ne facă să ne simțim ca acasă. Și a fost un sentiment foarte plăcut.

Ne-am pus bagajele în cameră, apoi am vrut să postăm câteva fotografii, niște impresii ale etapei din acea zi, la fel cum făcusem și cu o zi înainte. Însă semnal la telefon nu era. În mod normal, ar fi trebuit să mâncăm ceva (n-am mâncat nimic toată ziua, nici măcar la ”baie” nu am fost) și să ne culcăm. În loc de asta, ne-am urcat în mașină să mergem să căutăm semnal. Cu un prosop pe cap, pentru că tocmai mă spălasem pe păr, m-am trezit iar la volan, urcând panta abruptă de dincolo de Petrindu, până am ajuns la limita de județ. Și acolo, la marginea drumului, în beznă totală, am așteptat ca liniuțele semnalului să fie suficient de stabile încât să putem încărca materialele. Nici vorbă. Cât am stat ca proștii, după o zi grea, lungă, nemâncați? Aproape o oră. Când, într-un final, am renunțat la așteptare și ne-am întors la pensiune, era aproape miezul nopții. Ne-am dus în bucătărie, am mâncat o felie mică de pâine și o bucată de slănină. Atât. Apoi am făcut curat pe masă, ne-am întors în cameră și ne-am pus la somn. La urma urmei, au fost 12 ore extrem de solicitante, grele, pline de trăiri de tot felul, dar a meritat fiecare minut. A fost o călătorie pe cinste, una care ne-a dezvăluit o parte a Sălajului foarte frumoasă.

– Impresii, înainte de culcare?, mă întreabă Gina, din celălalt capăt al camerei, înfofolită cu plapume și pături.

– Impresii? O zi fooooarte lungă. Dar atât de frumoasă… Oare ce-o să fie mâine?