Știi faza aia absolut jenantă deja, pentru că doar jenantă poate fi numită după importanța care i se acordă, că se întîlnesc doi cunoscuți ce nu s-au mai văzut de mult, iar prima întrebare care răsare de pe buzele unuia – în funcție de care-i mai rapid în gură, că „unde lucrezi?”. Nu tu ce-ți mai fac părinții, copiii, cum te mai simți, e bine familia etc etc nu. Unde lucrezi? De fapt, întrebarea ascunde însăși esența vieții zilnice de slugoi contemporan a deținerii ori ba a unui loc de muncă. Iar răspunsurile care pot fi afirmative, îl umple de reală importanță, bucurie și mîndrie pe cel apelat, da, mă, lucrez acolo și acolo, pentru că e singurul aspect important din viața noastră, întelegi, e ăla de a lucra, pentru a exista, nu de a exista pentru a descîlci minunatele necunoscute ale existențialismului.
Și citeam cu poftă un material despre faptul că pentru a întreține desfrîul anual al unui europarlamentar român, muncesc 1000 de profesori. Pentru că un europarlamentar român are salariu, măi, are nevoi mari, măi, și are o țară întreagă de fraieri la mîna sa, măi! Așadar, 1000 de profi, cu un salariu lunar net de …. hai sa zic 300 de euroi, întrețin un singur europarlamentar, care are retribuții lunare de peste 25 de mii de euro. Plus alte cheltuieli pe care noi, voi, nu trebe să le știm.
Și stăteam așa, și mă gîndeam, de ce ar trebui să fiu eu, noi, voi atît de fericiți și mîndri nevoie mare că lucrăm, doar ca să ducem în spate o întreagă armată de lipitori sugaci analfabeți, care și ei au la rîndul lor o altă armată întreagă de lipitori sugaci analfabeți și limbiști, pe deasupra, pe care tot noi, voi, trebuie să-i întreținem?
Și stăteam așa, și mă gîndeam, de ce trebuie noi să muncim, pe state de plată, vorba aia, corect și retribuiți ca niște slugi, ca alde polițaii, jandarmii și miliția locală să-și ia salariile alea decente, de cîteva mii de euroi, de care apoi se mai și plîng că sînt puțini? Polițaii ăia ce te freacă zilnic pe șosea, pentru că trebe să-și facă planul la amenzi? Jandarmii care fără o vorbă te bagă în dubă și ți-o trag, pînă te lasă fără suflare? Miliția locală, forma aia inexistentă de menținere a ordinii și liniștii publice, care scoate nasul doar la fîlfîirea lunară a fluturașului?
Și mai stăteam și mă gîndeam la motivul pentru care să-mi nenorocesc eu, noi, voi zilnic sănătatea lucrînd, poate, într-un mediu insalubru și bolnav psihic, cum la fel poate fi numit atît învățămîntul romînesc, cît și munca de gunoier, ca să cotizez lunar la un fond de sănătate care să fie bun pentru satisfacerea dorințelor extravagante al cine știe căror grei din viața publică? Ori să cotizez, cotizăm lunar bani pentru a avea o viață de pensionar liniștită, o viață pe care – ascultă-mă bine, nu mai ajungi să o trăiești? Ori să muncim și să tăcem și să înghițim ca să aibă toată funcționărimea publică, da, aia acră din instituțiile publice, cu ce-și umple buzunarele? Ori…, hai că m-am săturat.
Și, cu zîmbetul pe buze, stau să mă gîndesc, cum ar fi ca atunci, cînd se întîlnesc doi cunoscuți și se întreabă unul pe altul „unde lucrezi?”, să zică amîndoi, mîndri, nu lucrez mă, mă piș pe ei de nomenclaturiști, hoți, mincinoși, ghiboni și mafioți. No, ia să vedem din ce-or mai trăi ei?!
Și, uite așa, s-a născut ideea de a lucra la negru. Nu ca un negru. Nu pentru un negru. La neveu. Pentru tine. Pentru că, dacă tu nu exiști pentru stat, statul de ce ar mai exista pentru tine? Statul e incomod, obositor și nesănătos. Fă ceva!