”Ce mă bucur că te-am întâlnit”, îmi întinde omul mâna a salut, privindu-mă cu o bucurie nedisimulată. O bucurie datorată nu neapărat prezenței mele, ci mai ales a ceea ce însemna pentru el prezența mea. Adică o sticlă cu suc și un corn cu ciocolată.

”Azi e ziua la fetița mea, împlinește 9 ani. Știi, că ți-am spus de ea. Și vreau să-i fac un cadou. O sticlă cu suc și un corn cu ciocolată, că asta îi place. Atâta, numa… să nu mă duc cu mâna goală acasă…”

N-a mai continuat fraza, nu m-a mai întrebat dacă pot să-l ajut cu niște bani, știe că, atunci când am, îi dau de fiecare dată. 6 lei și 50 de bani, atât am avut în buzunar. I-am întins cu rușine că nu am mai mult. Mai ales că o știu pe fetița lui, un copil cuminte, întotdeauna salutând frumos, un copil ca oricare alt copil, dar care a apărut într-o familie a cărui drum social e unul care îi  ține pe membrii ei la marginea societății. De ce? Pentru că nu au. Doar pentru atât.

Îmi cere bani doar atunci când chiar are nevoie de ei, să-și plătească ceva factură ori să cumpere de mâncare. Nu pentru el, pentru cei de acasă, și de fiecare dată când îmi vorbește de familie, expresia feței lui se schimbă, iar dragostea omului simplu pentru ”ai lui” iese la suprafață mult mai frumos decât orice declarație pompoasă scoasă la mezat, atunci când data din calendar o cere. Dar cine să vadă asta, când clișeele care se vând pe post de ”să fim mai buni, să ne iubim, că azi se sărbătorește asta” au ajuns să fie atribuite normalității?

N-am avut cum să nu empatizez cu lumea lui de la margine de lume, acolo unde un suc și un corn cu ciocolată aduc bucurie unei fetițe de 9 ani. Nu smartphone care costă cât o mașină luată la mâna a doua, nu haine de fițe, nu chefuri unde ”se sparg” bani cât bugetul unei familii sărace pentru o lună, pentru că așa ești văzut bine. Nu. Doar o sticlă cu suc și un corn cu ciocolată. Atât.

În lumea asta, unde totul se măsoară prin ce și cât ai, nu prin ceea ce ești, prin felul în care îți trăiești viața, ”a nu avea” e un stigmat. Și, ca atare, ești ținut la marginea societății. Ca să nu li se creeze cine știe ce disconfort celor care știu să privească doar de sus în jos. Da, sunt oameni care au ajuns să aibă o situație materială bună pentru că au făcut ceva (a se traduce muncă, studii, talent etc.), însă majoritatea sunt cu buzunarele pline pentru că au avut și au pârghiile necesare pentru a se racorda la tot ceea ce înseamnă ”a avea”. Pârghiile ăstea înseamnă, de cele mai multe ori, politică. Sau afaceri ”la negru”. Dar și asta tot politică e, pentru că dacă n-ar fi, nu ai fi lăsat să faci genul ăsta de afaceri. Și uite așa, lumea asta socială falsă, creată tocmai prin pârghiile ăstea oportuniste, e cea care face legile. Și la propriu, și la figurat. Și atunci când oportuniștii ăștia văd un om oropsit, strâmbă întotdeauna din nas, deranjat că ăștia, oropsiții, le taie calea. Oropsiți ajunși în situația asta doar pentru că s-au născut în familiile în care s-au născut, nu pentru că așa au ales ei. Copiii au nicio vină, nu pot să aleagă dinainte în ce familie ori în ce loc din lume să se nască. Și mai e ceva la care ”avuții” nu se gândesc niciodată: așa-i că, dacă ați fi în locul oropsiților ăștia, și ați fi într-o situație în care ați fi la nevoie, v-ați bucura dacă ați întâlni pe cineva dispus să vă întindă o mână de ajutor?

Da, fenomenul cerșetoriei e unul real, și sunt mulți ”profesioniști” care te agasează pe stradă, dar aici nu e cazul de așa ceva. Omul ăsta nu e cerșetor, ba, mai mult, are o demnitate a ființei pe care am întâlnit-o rar la alți oameni, mulți cu pretenții de ”cine-s eu”. Însă face parte din cei care au apărut pe lume la marginea societății, iar ca să ieși de acolo e al naibii de greu, de multe ori nici măcar nu ești lăsat să eșți de acolo. Pentru că, din punct de vedere social, convine.