Cu lumina conturându-mi
îmbrățișarea netrupească
m-am așezat la margine de timp.

Nici acum nu știu dacă privirea-mi
te-a găsit prima oară,
ori tu mi-ai construit
din reflexii ale inimii
un cer cu tot vise,
cu tot brațele deschise
a izbăvire,
a mai-mult-decât-simțire.

Așezat la margine de timp
cu sufletul la vedere,
cu lumina înnodându-mi amintirile,
și cele din viața cu privire
și cele de dincolo de nemurire,
nicio moarte
nu mă mai împarte
între a fi
și a nu mai fi.

E liniște,
prea multă liniște
la margine de timp,
un ecou al ființei care
nu știe să pună punct poveștii,
și atunci, deschizând porțile luminii,
îmi trag peste privire tăcerea neființei
și aștept să mă trezesc.