(din înțelepciunea budistă)

Sănătate înainte de toate. Ăsta e răspunsul oamenilor când sunt întrebaţi ce-şi doresc, apoi urmează celelalte. Şi, totuşi, sănătatea parcă e o minge de ping-pong, lovită sec de paletele jucătorilor, jucători care se schimbă când şi cum vor ei. Publicul, cel care depinde de rezultatul neînţelesului joc în care deciziile cu privire la sănătate sunt aruncate mai mult la plesneală, asistă neputincios şi nu mai înţelege nimic: se mai dau bani la spitalele şi clinicile private, iar dacă nu, şi spitalelor private nu li se vor mai deconta cheltuieli la CNAS, se vor da mai mulţi bani spitalelor de stat? Ce înseamnă asta pentru contribuabilii de rând care depind de deciziile, uneori, de cele mai multe ori, fără logică a guvernanţilor? Şi, până la urmă, care e lista serviciilor minime de sănătate garantate de contribuţia lunară a asiguraţilor? Că nimeni nu spune nimeni concret şi tot o lălăie cu sistemul de sănătate, iar cei care au de suferit sunt contribuabilii de rând, care au acces la ultimele generaţii de tratamente la mult timp după ce acestea apar, iar când ajung, în sfârşit, în România, pe lângă faptul că ne costă foarte mult, mult prea mult pentru majoritatea, sunt de mult depăşite. Şi se tot joacă politicienii de-a doctorul, apoi împart banii după cum li se năzare la cafeaua prelungită de dimineaţă, iar sănătatea rămâne aceeaşi “întreţinută” a celor care plătesc pentru sănătatea lor. Fiindcă adevărata contribuţie la sistemul de sănătate nu sunt banii pe care îi dăm în fiecare lună, ci e suportată de bolnavi şi de familiile lor: micile mari atenţii oferite medicilor, asistentelor şi infirmierelor, medicamentele şi consumabilile pe care le cumpărăm de la farmaciile aşezate strategic lângă spitale, chiar şi statul umil la coadă pentru a-ţi procura medicamentele compensate, care de cele mai multe ori nu ajung pentru toţi cei care au nevoie. Şi, între declaraţii şi golit de buzunare pe la medici, bolnavii ajunşi la spitalele de stat (şi nu numai) stau grămadă, ca animalele, în aceleaşi holuri strâmte şi de multe ori murdare, aşteptând ore întregi să fie băgaţi în seamă de cineva şi sperând să fie ajutaţi. Şi da, preferi să dai un ban în plus medicului, care oricum are un salariu de rahat, dar să ştii că o să facă tot ce poate ca să te repare. Însă, de partea cealaltă, cum rămâne cu jurământul lui Hipocrate? Fiindcă am văzut, de foarte multe ori, la televizor anunţuri umanitare în care cineva avea nevoie disperată să fie operat pentru a nu muri, operaţie care costă enorm pentru un om de rând, aşa că acesta apela la spiritul de întrajutorare uman. Însă banii de care erau nevoie pentru operaţie însemnau, de multe ori, onorariul medicului. Şi-atunci, te întrebi, viaţa unui om înseamnă ceva doar dacă eşti plătit? Adică, meseria asta nu trebuie să o faci din vocaţie, pentru că îţi doreşti să ajuţi? A ajuns “doctoreala” și tot ceea ce înseamnă sistem de sănătate o afacere şi atât?