Singurătatea are o simetrie,
o galerie
de umbre tăcute,
crâmpeie de transcendență refăcute
cu vise din copilărie
uitate,
reinventate
într-un moment de luciditate
a tăcerii ce te ține în captivitate.

Nu e nimeni de vină
pentru oglinda cu umbre de lumină,
un naufragiu ce nu se mai termină
atunci când numărătoarea din doi în doi
înseamnă un pas înainte, doi înapoi,
atunci când din neliniște
apar fără opreliște
samurai cu săbiile scoase din teacă
care îți strigă: Pleacă!

Cum se poate pleca din singurătate?