Parcă o mînă uriașă și nevăzută ne conducea pe drum, exact la destinație, oricum, cu siguranță, nu Călin conducea, din moment ce se uita fest la negura cețoasă parcă de pe alt tărîm ce coborîse peste dealurile Măgurii. Aveam noi o oarecare imagine în minte despre locul unde trebuia să ajungem, dar indicatoarele lipseau cu desăvîrșire. Iar cînd am coborît din mașină să tragem niște poze cu dealurile spukioase, Călin și-a pierdut și acumulatorul de rezervă de la video, ca şi cum mîna aia mare călăuzitoare ne atrăgea atenția că sîntem acolo unde trebuie să fim. Pe bune, omul ăsta, de-și mai pierde ceva, n-o să mai aibă ce pierde. Poate doar virginitatea.
Dar noi, căutînd o baltă, un tău, un lac – deci apă, și nevăzînd doar stufăriș, am început să ne rotim ca beții prin împrejurimi, întrebînd în stînga și în dreapta despre Balta Cehei.

Legendele Bălții Cehei

Vremea nefavorabilă, sărbătorile ori alte probleme familiale ne-au cam ținut pe loc în acest început de an, deci nu puteam face altceva decît să strîngem informații. Auzisem deja ceva povești foarte ciudate despre Balta Cehei și am cerut ajutorul celor care în gînd, citindu-ne, ne însoțesc mereu pe drumurile noastre. Iar legendele locale au început să curgă ….
Se spune că acolo unde e, ori, unde a fost, Balta Cehei – care baltă, de fapt, se numește și Tăul Uileacului, pentru că e mai aproape de Uileac, decît de Cehei, cîndva ar fi fost o biserică cu satul dimprejurul ei și că nu se știe din ce motiv, locul ar fi fost inundat. Se mai povestește că dangătele, ca niște vaiete ale clopotelor bisericii, se pot auzi, în zilele senine și liniște. Ceva ca și cum lăcașul sfînt ar plînge, pentru că e sub apă. În acele vremuri nici măcar așa de îndepărtate, oamenii credeau că tăul e fără fund și că oricît de mare ar fi fost seceta, el n-a secat niciodată.
Doar cu cîteva zeci de ani înainte, copiii din împrejurimi erau ținuți departe de tău cu tot felul de povești de groază. Părinții le spuneau că în lac trăiește o vietate înfricoșătoare, un fel de șarpe uriaș, care răpește copiii. Dar, dincolo de poveștile astea, oamenii își mai amintesc că locul era chiar plin de stuf, broaște rîioase și șerpi.
Iar localnicii ieșeau des la pescuit, în niște bărcuțe mici de lemn, tăul fiind bogat în pește. Locul era chiar amenajat, iar pentru stuful des din zonă chiar era bătaie și ceartă la CAP, pentru a-l exploata. Erau vremurile cînd meșteșugarii locali mai făceau coșuri, ștergătoare de picioare, ori foloseau stuful chiar pentru izolarea acoperișurilor caselor.

Răgetele bivolului alb

Bătrînii satelor din apropiere mai povestesc că, din șapte în șapte ani, din străfundurile lacului izbucnea un răget înfiorător, al unui bivol alb, acompaniat de vaietul clopotelor bisericii scufundate. Erau momentele în care se petreceau cele mai multe grozăvii.
Un tînăr din sat a fost purtat de strigoi pînă la marginea lacului și chiar a apucat să facă cîțiva pași spre interior, pînă cînd apa i-a ajuns pînă la mijloc. Atunci, brusc, a venit răsăritul, iar strigoilor le-a pierit putearea și nu au mai putut să-l înece. El nici acum nu-și mai amintește cum a ajuns în izmene, în puterea nopții, în apele lacului.
Poate, pentru că povestea cu bivolul alb le-a părut prea de tot din cale afară tinerilor, aceștia au căutat explicații ceva mai ușor de digerat, zicînd că în lac trăia o pasăre mare cu cioc lat și portocaliu, iar zgomotul ca de răget ar fi fost scos în momentul în care scotea apa cu ciocul din lac, filtrîndu-l, oarecum, rămînînd pe gîtlej doar cu peștii. Oricum, pești, păsări, șerpi roșii, broaște erau cu nemiluita pe acolo, locul fiind o adevărată microdeltă.
Și, nu cu foarte timp în urmă, bunicii bunicilor de azi mai povesteau despre acei urioi – oameni uriași, care trăiau prin zonă și care cărau sarea pe spate de la Dej – poveștile despre uriașii Sălajului, care s-ar putea chiar să nu mai fie deloc povești, ei apărînd în mai multe locuri din județ.

Pe urmele sălbăticiunilor

După ce am intrat în Cehei, iar un copil ne-a spus că Balta e aproape, și ne-am învîrtît bezmetici prin ulițele înguste, un bătrîn ne-a zis că „tăul acela cu povești ciudate și biserică” e la drum, așadar să mergem spre Măieriște, imediat la dreapta de „Răsti’nire”. Ne-am uitat noi după „răsti’niri” pe drum, de ne-au ieșit ochii, am ajuns noi și în Uileac, unde o doamnă ce făcea autostopul ne-a zis că lacul e pe drumul înapoi, cum mergi spre Carastelec. În Carastelec, cu toată bunăvoința, nu am găsit nici un deț de lac, dar am dat peste un tip jovial, bărbos, care ne-a povestit despre biserica scufundată și despre bivolul alb. Zicea omul că, pînă nu demult, doar cu 20 de ani înainte, se ieșea la pescuit acolo. Și că, odată era să facă pe el de frică, cînd a auzit zgomote puternice din stufărișul care era culcat la pămînt de niște pași zdraveni. Că, tovarășul lui de pescuit s-a speriat și a fugit, lăsîndu-l singur. Și, cînd colo, era vorba doar de o căprioară nevinovată. Iar lacul a fost drenat și deversat în rîul Crasna. Eh da, și tipul ne-a mai zis să mergem fain frumos înapoi la intersecție, la „răsti’nire”, că acole-i ce a mai rămas din baltă. Adică locul unde am poposit noi, neștiutori, prima oară.
Nu se cade, cînd ajungi într-un asemenea loc, cu atîtea legende și povești faine, de ți se ridică părul de pe picioare, să stai doar și să privești de pe margine. Ne-am echipat, deci, și am intrat în mlaștină. Un pămînt negru, de ăla bogat, plin de rădăcini aeriene ale unor copaci, clar, rădăcini ce au fost spălate de apele ce erau aici mai demult. „Zici că e o pădure de mangrove”, spune Călin și-l las să viseze, pentru că eu am luat-o direct în stufăriș, sperînd să dau peste oareșce șerpi de aia roșii, cum spuneau poveștile. Apoi mă gîndeam că pe frigul ăsta – chiar se pornise și un vînt tăios, care șarpe ar fi atît de cretin să iasă de la căldurică, doar să-mi facă mie pe plac?
Stufărișul e enorm, un stuf de circa 4 metri înălțime, des, dar brăzdat ici colo de cărări făcute de sălbăticiuni. Iar cărări de astea nu pot face iepurii, pentru că e nevoie de oareșce greutate că să lași în urma ta un drum.
Ne luptăm cu stufărișul, în încercarea noastră de a ieși la calea ferată, pe care am observat-o la marginea tăului. De pe margine, observăm mai spre mijlocul stufărișului un fel de construcție din lemn, înaltă de vreo 7 metri, un fel de punct de observație, poate pentru vînătorii de gîște sălbatice. Urcăm și acolo. După care facem drumul întors pe calea ferată, credeam noi, dezafectată, pe care cît pe ce să ne spulbere un fel de tren, ce a apărut pîș-pîș, pe urmele noastre. A și mugit de cîteva ori, de credeam că e bivolul alb.

Natură futuristă

Încercăm să ne curățăm, cît de cît, sîntem plini de noroi pînă în gît, dar fără succes. Pe drumul de întoarcere, oprim la marginea Șimleului, pentru a vedea de mai aproape stîncile de pe marginea drumului, ce par a fi gîndite de un arhitect cu mintea odihnită și cu mulți bani, gen de clădire de aia avangardistă cum vezi prin Dubai. Loc unde ne umplem și mai tare de noroi. Dar, a meritat. În spatele nostru, tot timpul înconjurat de negurile ce se lăsau tot mai jos pe văile probabil neatinse ale Măgurii. Cu siguranță, un loc care pe viitor va fi obiectul unei expediții de cartare.
Mă gîndeam la motivele populare mistice, care se țes mereu pe marginea lacurilor înconjurate de mistere. Biserici scufundate, ca cel de la Beliș, strigoi și draci, ca cei de la Teștioara, poveștile cu Lacul Roșu etc. Le avem și noi. Mistere ce ar putea aduce turiști curioși. Grămadă. Dar nu, în Sălaj, în România, poveștile frumoase mor, cu timpul. Încet, dar sigur. De asta ne considerăm foarte norocoși, că am putut afla despre Balta Cehei, cu ale ei legende, și, scriindu-le, pot fi păstrate pentru generațiile următoare.

Un pic de realitate, la îndemîna oricui

Balta Cehei este o arie protejată de interes național, rezervație naturală de tip floristic și faunistic. Aria naturală se află în nord-vestul Transilvaniei, în extremitatea nord-vestică a judeţului Sălaj, în lunca văii Crasnei, în partea nord-vestică a satului Cehei, la 4 km distanță față de orașul Şimleu Silvaniei, între drumul județean (DJ108F) Cehei – Uileacu Şimleului și calea ferată Șimleu – Sărmăşag. Rezervația naturală are o suprafață de 18,20 hectare şi a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000.
Balta Cehei prezintă o arie naturală cu diversitate floristică şi faunistică ridicată, exprimată atât la nivel de specii, cât şi la ecosisteme terestre şi acvatice.
Flora este constituită din specii arboricole de răchită căprească (Salix caprea), zălog (Salix cinerea) sau arin (Alunus glutinosa).
La nivelul ierburilor sunt întâlnite specii de plante higrofite, printre care: ferigă de apă (Nephrodiun thelypestris), iarba broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae), buzdugan de apă (Sparganium simplex), mirgău (Scutellaria galericulata), boglari (Ranunculus sceleratus), sânzâiene (din specia Galium uliginosum), mană de apă (Glyceria maxima), otrățel (Utricularia vulgaris), trestie (Phragmites australis), papură (Typha) sau mușchi natant (Riccia fluitans); precum şi o multitudine de specii de plante vasculare.
Fauna este reprezentată de mai multe specii (dintre care unele rare şi protejate prin lege) de păsări, insecte, reptile şi amfibieni, astfel: păsări cu specii de: stârc pitic (Ixobrychus minutus), lăcar mare (Acrocephalus arundinaceus), găinușa de baltă (Gallinula Chloropus), barză albă (Ciconia ciconia) sau mai multe specii de rațe, printre care și o specie cunoscută sub denumirea de rață mare ( Anas platyrhynchos), broaște: buhaiul de baltă cu burta galbenă (Bombina veriegata), buhaiul de baltă cu burta roșie (Bombina bombina); o specie de salamandră din familia amfibienilor, cunoscută în zonă sub denumirea de triton cu creastă, o specie de șopârlă cunoscută sub denumirea de gușter (Lacerta viridis), mai multe specii de insecte din ordinul coleopterelor și heteropterelor.