Magazinul de poveşti

Am dat peste el din întâmplare, pe o străduţă mică, înghesuită între case albe, care după arhitectură îţi spun că au fost ridicate demult, în anii imediat următori celui de-al doilea Război Mondial. După vitrinele pline de păpuşi, miniaturi şi preţuri extravagante, am zis că e un magazin de jucării second hand – e uimitor modul ăsta nu de a recicla, ci de a da o viaţă nouă unui obiect care la noi şi-ar găsi loc în pod, ferecat bine cu zece lacăte, ca să ne asigurăm că nici urmaşii urmaşilor noştri nu dau peste el. Unde la noi multe lucruri care “şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul” sunt acoperite, cum vă spuneam, cu zece straturi de colb şi uitare, la nemţi sunt curăţate cu grijă, restaurate, fie şi în casă, şi puse la vedere. Şi ştiţi ce e incredibil de frumos? Că de fiecare dată când ţi se prezintă o casă, aceste obiecte ţi-s arătate din prima. Aşa faci cunoştinţă cu dulapul bunicii lui Michael, care a fost adus în căruţă din Leipzig până în partea de vest a Germaniei, după război, cu lada de cărţi a doamnei Meyer, primită ca dar de nuntă în 1932 de mama ei, cu serviciul de ceai al doamnei Dreisser, ascuns în fântână când au venit ruşii peste Germania şi câte şi mai câte. Dar ca să revenim la subiectul nostru, aşa mă gândeam că or fi şi toate păpuşile şi trenuleţele şi soldaţii şi maşinuţele din lemn şlefuit care-mi făceau cu ochiul din magazin. Să fim clari de la început, ador jucăriile. Om în toată firea, mi-s dragi să le văd, să le ştiu mecanismele, să văd câte poale şi dantele are fiecare păpuşică, să-i ştiu numele şi să mă gândesc vreo două zile dacă i se potriveşte sau nu. Dacă mi-aş putea deschide un muzeu, ar fi plin de jucării, din toate timpurile şi de toate culorile. Cu acest argument în colţuri neştiute de suflet, am păşit în magazin. M-a izbit un miros uşor de sulfină, de fân cosit şi uscat şi gata de aşezat în clăi. Şi undeva, într-un colţ al camerei – era de fapt o cameră ca de living umplut cu jucării, mă aştepta o bătrănică. “-Hai, hai, intră, mi-a zis”, probabil văzând sfiala cu care m-am oprit instantaneu când am dat cu ochii de ea. “-Vrei un ceai de mentă sau de zmeură?”, a continuat ea netulburată, după salutul bâiguit de mine. Nici nu ştiu ce-am răspuns. Mi se părea că mă confundă – de unde atâta familiaritate?, mi se părea că am intrat într-o casă în care era aşteptat altcineva şi când mi s-a făcut semn să mă aşez în fotoliul de vizavi, am făcut-o stângaci, stând ca şi catastrofele la interviu, pe marginea lui şi gata să o zbughească afară ca iepurii sperioşi. Dar bătrânica a continuat să vorbească, parcă neavând nevoie decât de un interlocutor. Aşa am aflat că da, preţurile sunt mari, jucăriile sunt într-adevăr deja folosite, dar ceea ce cumpară omul aici sunt de fapt poveştile din jurul lor. Căci – zicea ea, în timp ce îmi întinde tacticos o ceaşcă de porţelan aburind de ceai – fiecare lucru are o poveste, nu-i aşa? N-am contrazis-o, sunt o persoană care adoră să i se spună multe, foarte multe şi preţ de o juma’ de oră am stat ghemuită în fotoliu să ascult. În timp ce cuvintele se volatizau ca un murmur în camera scăldată în miros de glicină, privirea mea înregistra detalii după detalii. Bucle răsucite perfect la o păpuşă, roţile din coji de nucă ale maşinuţei de pe pervaz, şosetuţele cu dantelă pe care le are clovnul din colţ, mătura şi făraşul de porţelan cu care o miniatură de gospodină trebăluieşte într-o căsuţă de pitici, papuceii cu şiret alb cu care era încălţată păpuşa de pe spătarul fotoliului în care ajunsesem eu să mă cufund cu totul… Şi cuvintele curgeau, însoţite de gesturile molcome ale bătrânicii, care arar îţi desena în aer o hartă a unei Germanii vechi, când timpul hotărâse brusc că nu mai are răbdare cu oamenii. Am plecat din magazin ducând sub braţ păpuşa cu papucei albi – mi-am zis că o iau în România, să-i prezint o altă păpuşică, la fel de cuminte şi cu pantofiori la fel de migălos lucraţi – şi cu o mingiuţă cât un pumn, aidoma uneia de fotbal. Iar în suflet aveam şi o nouă poveste: undeva în regiunea germană Rin-Main tânărul Adi (Adolf Dassler) îşi caştiga traiul desenând modele de pantofi. Erau vremuri grele, după război, şi oamenii nu prea aveau bani de “încălţări” noi. Nici echipa de fotbal din oraş nu stătea mai bine cu finanţele şi nu îşi permitea să-şi comande echipament la firmele de renume. Cum o mână ajută pe alta, tânărul Adi s-a gândit să creeze un model nou de încălţăminte pentru echipa în care jucau prietenii lui din copilărie şi cu care bătuse de atâtea ori mingea pe străzile pline de praf şi ruine. Le-a pus şireturi mai lungi, le-a facut crampoane pe talpă, iar fotbaliştii au purtat noua încălţăminte la Campionatul Mondial de Fotbal din vara aia, la Berna. Era 1954, iar Germania a câştigat. Pentru prima dată după război vestul şi estul aveau o bucurie comună. În timp, oamenii nu-şi mai amintesc de Adi şi puţini sunt cei care mai trec cu gândul prin decata ce a urmat războiului. Uitarea cade de fiecare dată mai greu decât capacul unei lăzi de grele. Şi, totuşi, încălţămintea creată de tânărul de pe Rin-Main a devenit un brand. Azi i se zice Adidas.