“Să ne înţelegem – spune Borz – investiţia a fost bună pentru oraş. Prin banii primiţi s-a putut extinde infrastructura de utilităţi a oraşului. Acest lucru nu s-ar fi putut face altfel. Pe de altă parte, aducerea în zonă a marilor investitori şi, cel mai important, crearea celor 2000 de locuri de muncă luate în obiectiv – un bluff, un eşec mare”.

În urmă cu vreo 13 ani, minţi luminate de prin Jibou şi de la conducerea judeţului au luat decizia, pe hîrtie, de a relansa economia oraşului de pe Someş, profitînd de milioanele Phare nerambursabile. Totul a fost bine şi frumos, pe machetă, Jiboul va deveni un pol industrial puternic al judeţului, investitorii străini vor da năvală în noul oraş cu statut de El Dorado, urbea va înflori şi se va dezvolta, iar localnicii îşi vor trăi visul capitalist. Într-un cuvînt, un scenariu demn de raiul promis de prelaţi. Doar atît că prezentul nicicum nu se încadrează în acest mirific tablou, iar democraţia a făcut aceeaşi greşeală ca şi fostul comunism: politica industrializării comuniste a transformat un fost centru cultural, mic, dar concentrat, cum a fost Zalăul, într-un oraş industrial, iar aceeaşi politică de industrializare a democraţiei actuale a dorit transformarea unui fost tîrg renumit, cu specific agrar, de creştere a animalelor şi meşteşugărit, în pol economic. După cum ştim deja cu toţii, ambele proiecte au eşuat.

Industrie pe zonă defavorizată

În 1999, la zece ani de la “marea trecere”, economia Jiboului dădea deja semne acute de moarte clinică. Depoul – dezmembrat, Integrata de in – vîndută pe bucăţi la fier vechi, Cooperativa Meşteşugarul – trasă pe linie moartă, toate puncte de lucru importante pentru mii de persoane; e momentul în care se încearcă o resuscitare, iar oraşul primeşte statut de zonă defavorizată, statut care ar garanta anumite facilităţi financiar-fiscale posibililor investitori. Cam în acest moment apar finanţările Phare 2000, iar Jiboul aplică pentru crearea unui Parc Industrial. În valoare de circa 2,4 milioane de euro nerambursabili, adică vreo 120 de miliarde cu tot cu coparticiparea locală şi guvernamentală, proiectul demarează prin 2001, iar 22 de hectare ale dealului Ciglentir sunt racordate la utilităţi, împărţite şi parcelate. Prin 2005, Parcul Industrial îşi aşteaptă deja investitorii, dar semnele nu sînt deloc pozitive: din motive neînţelese de nimeni, firmele cu nume grele ocolesc “polul economic”.

Augustin Borz, fostul primar al Jiboului: “Ar fi trebuit să fie un succes teribil. Nu ştiu unde am greşit”

Augustin Borz, primar în perioada 2000-2008, adică tocmai în perioada în care a luat naştere şi a început să funcţioneze Parcul Industrial, nu-şi poate explica nici acum, la 8 ani de cînd funcţionează parcul, ce nu a mers bine.
La 5 ani de cînd nu mai este primar, Borz vede lucrurile poate mai obiectiv. “Se pare că zona nu este atractivă pentru investitori. Poate una dintre cauze e şi lipsa infrastructurii de desfacere. De aici ar trebui pornit”, spune fostul primar.
Într-adevăr, gîndirea iniţială prevedea legături accesibile spre Cluj, Satu Mare şi Baia Mare, atît pe drumuri de mare viteză, cît şi pe cale ferată. Dar, între timp, drumurile s-au deteriorat, iar CFR marfă a ajuns în colaps.
“Trebuia să vină Michelin-ul şi un alt investitor francez, care făcea huse pentru Mercedes şi alte mărci de autoturisme cunoscute. Pe ăsta chiar l-am dus în Parc să vadă ce şi cum. Îmi amintesc că era o zi ploioasă, iar cînd am ieşit din maşină, tipul a călcat într-o baltă pînă la glezne. Nici nu a mai vrut să audă de parc. Ulterior, am auzit că şi-a făcut investiţia prin Rîmnicu Vîlcea”, mai povesteşte fostul primar. “E bine şi ce este acum, dar, hai s-o spunem pe şleau – mobilierul ăla şi alte mărunţişuri care se fac acum în parc se pot face în orice atelier meşteşugăresc”.

Prezent: doar 209 angajaţi

Potrivit datelor furnizate de către Primăria Jibou, pe cele 22 de hectare industriale funcţionează, în prezent, doar 4 firme, care ocupă 12,3 hectare şi care au un număr total de angajaţi de 209 persoane. Cele 4 firme sunt axate pe confecţionare de mobilier şi confecţii metalice. Recent, o altă firmă zălăuană, cu capital italian, a mai concesionat 2,8 hectare de teren și va începe producția de confecții metalice prin toamnă, cînd își va termina de construit hala de lucru. Astfel, cu cele 3,8 hectare de teren, cît ocupă clădirile administrative, parcările, aleile și rețelele de utilități, parcul este aproape în totalitate populat.
În proiectul iniţial, parcul ar putea fi extins cu 5 hectare, dacă ar fi necesar. Sincer, la cum merg lucrurile, nu se va ajunge acolo. Se pune întrebarea – de ce Michelinul a preferat Crişeniul, plătind un preţ peste dublul ofertei jibouane, în contextul în care parcul jibouan oferă toate utilităţile de-a gata, în timp ce la Crişeni totul trebuie construit?
Eugen Bălănean, actualul primar al Jiboului, din 2008 încoace, ne-a spus, în cadrul unei discuţii care a avut loc în toamna anului trecut, că se declară mulţumit de cum merg treburile la Parcul Industrial, iar investiţiile sunt destul de semnificative.
Cine ştie, poate e bine şi aşa, dar la 8 ani de la darea în folosinţa a parcului, acesta numai pol economic nu este. Ori, poate, unii se mulţumesc cu puţin.

Acces cu hîrtoape

Am făcut şi personal o vizită la Parcul Industrial Jibou. Prima impresie? Drumul de acces e aproape impracticabil şi, sincer, dacă aş avea un autotren, nu l-aș băga pe acolo. Că imediat cum treci de fosta Bază de recepţie e asfalt, e bine, dar pînă acolo totul e ca în urmă cu 20 de ani. Doar atît că e mai uzat şi părăginit.
Sus, pe deal, pot fi văzute cele cîteva hale imense de producţie, care populează acum parcul. Cel mai ciudat lucru care însă te poate mira e liniştea desăvîrşită: nu se aude nici un zgomot de ciocane sau utilaje şi nu vezi ţipenie de om. O fi vreo altă Zonă 51, în care totul se meştereşte în adîncul pămîntului.
În ceea ce priveşte infrastructura de desfacere? Din punctul de acces al parcului se poate merge spre Zalău, prin Creaca – Brebi, un drum greu accesibil transportului greu, plus că mai apoi ca să ajungi la Cluj sau Satu Mare, trebuie să străbaţi tot oraşul, iar distanţele sunt deja semnificative. Se poate ajunge la Cluj şi pe drumul de Dej, ori pe europeana de Baia Mare, ori pe drumul judeţean – un alt drum anevoios, plus că distanţele sunt, din nou, destul de mari.
De calea ferată nu mai spunem nimic. Odinioară, Jiboul – nod important de cale ferată, nu mai e ce a fost. Cauza? Subminarea din interior a tot ceea ce înseamnă transport marfă şi călători. Că, iniţial, se prevedea prelungirea căii ferate pînă pe Ciglentir? Avem nevoie de ani de zile să facem un kilometru de drum, iar acum să ne apucăm de şine?
Fără să vreau, îmi vin în minte cuvintele unui oficial de la judeţ, cuprins de euforia boom-ului economic ce trebuia să cuprindă Sălajul: “Vom ajunge să construim elicoptere la Jibou!”. Părerea mea e că numai elicoptere au avut în cap toţi cei implicaţi în proiect.