Sînt vreo 13 kilometri de drum neasfaltat între Buciumi și Stârciu, și poate nu ar părea nimic deosebit la drumul respectiv, dacă n-ar fi cei vreo 8 kilometri de zonă peisagistică de o frumusețe aparte. Și nu pentru că ar fi cine știe ce forme de relief, sau zonă carstică, nici râuri (doar o vale în care se varsă câteva cursuri mici de apă, provenite de la izvoarele din pădurile ce mărginesc drumul). Și nici pentru că acolo s-ar fi născut ceva legende care să dea bine să le redai într-un reportaj. Nici miracole. Nu. Ceea ce face deosebit locul e natura liberă să coloreze în verde de toate nuanțele dealurile și pădurile, creionate, ușor, de drum, de parcă cineva, un uriaș, ar fi avut vrut doar să schițeze o cărare pentru cei care ajung acolo.

E adevărat, zona e micuță, ca suprafață. Dar ce, dacă nu e ditamai platoul montan, ori dacă nu are un nume sonor, înseamnă că nu e frumos? Zona asta peisagistică, străbătută de drumul dintre Buciumi și Stârciu, așa micuță cum e, e deosebit de frumoasă. Ori, poate, tocmai pentru asta e frumoasă zona respectivă, pentru că, nefiind foarte întinsă, te bucuri de “puținul” frumos găsit gustând fiecare colț de plai, ca și cum ai privi o pictură a unui artist desăvârșit. Așa cum e, de altfel, natura. Și, nu-i așa, o pictură, ca să fie deosebită, să fie frumoasă, nu are nevoie să fie mare.

De la Buciumi, la deal, în dreapta

Nu la stânga, așa cum am făcut eu, de am ajuns în Sângeorgiu de Meseș. Adică, mi-ar fi fost totuna unde ajung (frumosul îl poți găsi oriunde), de nu aș fi pus degetul pe hartă, atunci când am ales la întâmplare o destinație, fix acolo, între cele două localități. Așa că, după ce am ajuns în Sângeorgiu, am făcut cale întoarsă, nu înainte de a-i răspunde unui bătrânel șugubăț: “Așe-i că te-ai pierdut? Api așe-i, dacă te uiți numa’ pă jam afară, în loc să te uiți la drum, că te-am văzut io cum veneai pă drum. Da’, fișor, inde vrei s-ajunji?” Acuma, e adevărat, așa, cu 20 la oră, tot cu privirea în stânga ori dreapta, nici n-aveam cum să-mi dau seama pe unde sînt: “Unde vreau să ajung? Oriunde-i frumos. Da’, acuma, vreau să merg către Stârciu. Trebuie să o iau înapoi, așa-i?”, îi răspund omului, zâmbind. “Văzu-tu-ai că știi?”

Am luat-o înapoi, la fel cum am venit, adică cu capul aproape scos prin geamul portierei, larg deschis. Apoi, la locul unde era indicatorul către Stârciu, am urcat dealul abrupt din stânga drumului principal. Și, deja, totul a început să se umple de “bă, ce fain e…”.

Cum am ajuns pe platou, am oprit. Aproape fără să vreau. Afară, în dreapta, Meseșul, cu colinele lui. La stânga, eei, la stânga, natura m-a întâmpinat în felul ei: un covor de păpădii, atât de multe și galbene-galbene, iar iarba atât de verde… Și eu, stând acolo, privind, mai mult adulmecând, frumusețea simplă din jur. Dar, tocmai fiind așa de simplă, cu atât mai vie.

Pe un deal. Pe altul…

Am oprit de multe ori, ieșind din mașină, lăsând vântul să-mi șuiere despre locurile acelea. Despre pajiștea verde, despre pădurea de dincolo de pajiște, despre turma de oi, o pată albă în verdele din jur, despre susurul liniștit al apei lângă care m-am așezat, despre drumul creionat peste dealul din stânga, acolo unde se află o biserică din lemn. O biserică construită, așa după cum mi-am putut da seama, destul de recent. Oricum, am urmat drumul în partea aia nu curios să văd bisericuța, ci curios să văd unde merge drumul.

De obicei, rătăcesc pe jos prin zone de genul ăsta, așa că, încotro mă uit, într-acolo o și iau. Așa am făcut și acum, atâta doar că, de data asta, din cauza unei dureri cumplite de stomac, am zis să mă menajez puțin, așa că am urcat pe drumul acela cu mașina. Și, evident, încotro priveam, într-acolo mergeam. Cu mașină cu tot. Și, până să-mi dau seama, am ieșit de pe drum, aproape prăvălindu-mă în vale. Noroc cu hopul ăla mare, care m-a scuturat, și pe mine și mașina, readucându-mă la realitate.

Despre biserică, nu am avut cu cine să vorbesc, doar pe o pancartă am văzut scris ceva cu Poiana Stârciului. Locul era pustiu. Și, de ce să nu recunosc, mi-a plăcut asta. Adică, în locuri de genul ăsta, nici nu e nevoie să vorbești, e de ajuns să privești, să asculți și să simți.

Am coborât de pe dealul cu biserică, și am lăsat mașina, apoi, cu durerea de stomac cu tot, am urcat (dar cu câtă bucurie) dealul abrupt din dreapta, acolo unde niște movile uriașe păreau niște cazemate verzi, presărate cu piatră albă. După un timp, privind la peisajul acela umplut de viață – la fel cum culorile umplu pânza unui tablou impresionist -, ori turma de oi de pe celălalt deal, ascultând vântul, am coborât înapoi la mașină. Ca de obicei. Adică luând-o la fugă la vale, râzând, alergând caraghios, tot fluturând din mâini, încercând să-mi găsesc echilibrul.

Pădurea verde

În mod normal, râpa galbenă din dreapta drumului m-ar fi făcut să o iau într-acolo, să ajung pe vârf. De data asta, însă, după ce am privit la râpă, apoi la pădurea de lângă, am ales pădurea.

Mai demult, când eram copil, erau la televizor niște desene animate – Povestiri din Pădurea Verde, desene animate pe care le urmăream cu mult drag, pentru că mă purtau într-o altfel de lume, cu animale care vorbesc, cu pădurea plină de viață. Așa mi s-a părut pădurea de acolo.

Am trecut de zona cu pini, o cărare verde închis prin verdele mai deschis al foioaselor, urcând tot mai departe. 100, 200 de metri. După care mă ghemuiam din cauza durerii de stomac. Și tot așa, până satul a părut o piesă micuță de puzzle. Apoi, pentru că m-am îndepărtat destul de mult de drum, am intrat în pădure. În Pădurea Verde. Și poveștile au început să apară, inventate de copacii cu forme ciudate (copaci bătrâni, care, în pădurea aceea, relativ tânără, păreau niște ființe din povești). Întâi am descoperit niște copaci groși, care păreau niște ființe din altă lume, niște Enți, la fel ca în Stăpânul inelelor, cu rădăcinile groase – niște vene uriașe, pline de viață, ori un dinozaur cărându-și în spate casa, ori o salamandră urișă, cu gâtul lung și gura căscată, ori o mână, tot uriașă, întinzându-se către cerul de deasupra. Apoi am dat peste toboganul spiridușilor pădurii, am întâlnit un șarpe cu capul ridicat, căutând ceva în jur. Am coborât tot mai mult prin pădurea verde, testându-mi echilibristica pe copacii gemeni care mi-au ieșit în cale. Și aș fi vrut să mă așez în culcușul creat acolo, într-un pâlc de copaci, special pentru cel care rătăcește pe acolo, îmbiindu-l la odihnă. Dar stomacul…

“Bă, ce-i cu dealul ăsta din față?”, m-am trezit vorbind de unul singur, privind la dealul abrupt apărut parcă de nicăieri în fața mea. Ăla nu trebuia să fie acolo, fiindcă nu pe acolo am venit. Oricum, jos, în vale, se auzea cum curge apa. Așa că nu am să urc dealul, ci am să o iau pe cursul apei în jos, sigur mă scoate la drumul unde am lăsat mașina.

Îți dai seama, există oameni, îndeajuns de dobitoci și bătuți în cap, fără pic de respect față de natură, care vor (și au făcut-o deja, cu multe râuri de munte din România) să bage apele de munte în conducte. Cică pentru energie verde, de aia vor să-și facă microhidrocentrale, de dragul energiei verzi. Da pe naiba. Aici e vorba doar despre bani. Îi doare pe ăia în cot de energia verde.

Am coborât prin pădure pe lângă cursul ăla de apă, bucuros, simțindu-mă norocos că eu încă pot să mă bucur de așa ceva. Încă. Pentru că, dacă nu se ia atitudine, cretinii ăștia o să bage toate apele de munte în conducte. Și atunci, adio viață în Pădurea verde.

Eu, dacă aș fi statul român,

nu doar că nu aș lăsa să se taie pădurea, și i-aș lua la șuturi pe ăia de omoară natura, dar aș crea o unitate de rangeri, la fel ca cei din parcurile naturale din Africa, i-aș înarma și i-aș pune să patruleze prin pădure, dându-le mână liberă să apere natura de ucigașii ei. Să văd atunci câți Schweighoferi și-ar mai permite să rânjească în timp ce rad, efectiv, pădurile României. Să văd atunci câți țapinari de ocazie și-ar mai permite să-și zbârnâie drujbele prin parcurile naționale, cică protejate de lege, doar ca să își bage niște bani în buzunar. Pentru că, odată pădurea omorâtă, o să trebuiască mulți, mulți ani să se refacă. Și fără pădure… Avem nevoie de pădure mai mult decât ne dăm seama. Așa, din fața calculatorului, ori butonând cu degetul mare smartphoneul, n-ai cum să știi. Dacă, însă, rupi cercul ăsta vicios al vieții computerizate și motorizate, și ieși în natură, atunci o să-ți dai seama ce înseamnă pădurea, ce înseamnă viața verde nu doar pentru animalele pădurii, ci, mai ales, pentru noi, oamenii. Cei care mai putem fi, încă, numiți oameni. Și, da, i-aș amenda de să le sară capacele pe cei care aruncă gunoaiele în natură, așa cum, din păcate, am văzut și la marginea drumului ăsta frumos.

Am plecat din Pădurea Verde, îndreptându-mă către Stârciu, ba chiar am ieșit din localitate. Apoi, deși eram în întârziere (ar fi trebuit să fiu acasă deja), lumea domestică în care am ajuns nu mi-a mai putut hrăni sufletul, așa că am făcut, brusc, cale întoarsă. Am întors mașina către locul de unde am plecat și am mai gustat puțin din frumusețea locurilor acelea, atât de pitorești, trecând, încă o dată, prin locurile prin care te poartă drumul care străbate natura, între Buciumi și Stârciu, una dintre cele mai frumoase zone peisagistice din Sălaj.