E o lume în care viața modernă se numără în carduri, aplicații pe telefon și like-uri, o lume în care clișeele (de orice fel) conduc existența oamenilor. Și totul e sub imperiul instinctelor primare, a convingerii că tu, omul modern, le știi pe toate, și că tot ce contează se numără prin reușitele sociale, politice ori ale amorului propriu. Însă viața înseamnă mult mai mult decât atât, iar unii reușesc, câteodată, să vadă mai mult decât li se arată ori li se spune că pot să vadă. Unii din cei înzestrați cu suflet reușesc să și-l păstreze la vedere. Pentru acei oameni, orice e posibil. Orice. 

…………………………

Într-unul din turneele făcute pe bicicletă prin țară, acum ceva ani am ajuns în Alba Iulia, împreună cu prietenul meu Zoli (acum, plecat din lumea asta), și pentru că am ajuns repede ne-am zis să vizităm Cetatea din oraș, așa că am pornit într-acolo. La intrare, dinăuntrul unui chioșc cu lucruri bisericești, o măicuță tânără îmi face semn să mă apropii.

Ridic sprâncenele a mirare: “Eu?”, și îmi înfig degetul arătător în piept, un fel de ”sigur e vorba de mine?”. Măicuța dă ușor din cap, confirmându-mi că despre mine e vorba.  

Îl las pe Zoli (contrariat de toată treaba asta) să mă aștepte, mă apropii și mă opresc în fața chioșcului.

 -Cum te cheamă? De unde vii?, mă întreabă măicuța cea tânără, de dincolo de geamul deschis al tarabei.

– Călin. Apoi îi spun ce și cum, despre turneul pe bicicletă care m-a adus aici, în timp ce măicuța mă privea ciudat, oarecum privind dincolo de mine.

După ce am terminat de vorbit, îmi spune:

– Du-te întâi acolo, în dreapta, la Catedrală și o să vezi.

Ridic, din nou, sprâncenele a mirare:

– Ce să văd?

– Te rog eu, du-te întâi acolo. O să vezi. Tu ești alduit de Dumnezeu, îmi zâmbește cald măicuța.

M-am întrebat ce-o fi aia ”alduit” (am aflat câțiva ani mai târziu, de la mătușa mea de la țară, care mi-a spus: Călin, țucu-te, tu ești alduit de Dumnezo”) și m-am îndreptat către Zoli, spunându-i să mergem la Catedrală, să-i fac pe plac măicuței.

– Du-te tu înăuntru, dacă așa ți-a zis măicuța, io te aștept aici, îmi spune Zoli, eu n-am treabă cu asta, te aștept afară.

Și, neevlavios, nereligios de niciun fel, intru doi pași, întrebându-mă oare ce-o fi vrut măicuța să văd. Apoi ridic privirea… N-am reușit să văd ce era deasupra, dar sentimentul ăla de… dincolo de simțuri m-a copleșit peste poate și m-am trezit plângând, cu lacrimile curgându-mi șuvoaie pe față, rămânând nemișcat la doi pași de intrare, cu oamenii trecând pe lângă mine privindu-mă ciudat. Am încercat să mă stăpânesc. Degeaba, emoția aceea nemaiîntâlnită era prea mult și am rămas acolo, nemișcat, câteva minute, cu lacrimile curgându-mi nestăpânite pe față, cu timpul oprit parcă în loc, doar ghicind oamenii care continuau să treacă pe lângă mine, pierdut complet în acea avalanșă emoțională apărută de nicăieri și care mă țintuia acolo, copleșindu-mă…

Am ieșit din Catedrală aproape fără să-mi dau seama.

– Omule… io nu mai zic nimic, șoptește de lângă mine Zoli, care a asistat la toată întâmplare asta, el care, în orice altă împrejurare, mi-ar fi trântit vreo două vorbe ca să mă scoată din starea aia.

Am plecat amândoi tăcuți de acolo. Odată ajuns în dreptul ghișeului, am întors privirea către măicuța dinăuntru. Mă privea lung, zâmbind. N-a spus nimic, doar a dat, ușor, din cap, urmărindu-mă cu privirea.

Atunci nu m-am întrebat nimic, eram mult prea copleșit de situație. Acum, însă, după ce mi-am adus aminte de întâmplare, unele întrebări îmi trec prin minte: ”De ce eu? De unde a știu că o să o ascult și o să intru acolo? De ce m-a rugat să fac asta? De unde a știut măicuța că o să se întâmple asta? Și de ce să se întâmple?”.

Răspunsurile nu țin de cuvinte. Însă întâmplarea asta a fost unul din acele momente din viață (multe, de altfel), care mi-au arătat ce se vede dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber. Și cred că dacă oamenii ar reuși să ”vadă”, viața ar căpăta un cu totul alt sens. Și, nu, nu e vorba despre religie, e vorba despre suflet.