Un crâmpei de frumos, un crâmpei de dragoste necondiționată oferit cuiva în dar înseamnă atât de mult, încât face să vibreze nu doar sufletul, ci chiar și lumea fizică din jur. Că foarte puțini oameni pot să simtă și chiar să vadă ori să audă vibrația asta a frumosului, e altă treabă, ține de scânteia interioară din care se naște dragostea, și care li se cuibărește în suflet doar câtorva dintre trăitorii lumii ăsteia. Și când spun dragoste mă refer la cea adevărată conturată de emoții, de lumină, cea care o simți că te ia pe sus, pentru care ai fi în stare de orice și nimic altceva nu mai contează.

Eram un copil. Da, cel ”bătrân” din poză. Am zâmbit târziu, după ce am reușit să nu mai scrutez lumea din jur, încercând să găsesc răspunsuri la multele întrebări care îmi zbuciumau sufletul. Și o iubeam atât de mult pe mama, încât toată frumusețea lumii mele era dată de ea. Eram în stare (cel puțin în mintea mea, în dorințele mele, că, altfel, eram atât de rușinos încât stăteam mai tot timpul ascuns) de orice, ca să o fac pe mama să zâmbească.

Am plecat într-o zi, luat pe sus de starea asta de beatitudine numită dragoste, să culeg niște ghiocei pentru mama. Și aș fi putut să îi culeg din pădure, chiar de lângă oraș. Însă nu mi se păreau îndeajuns de frumoși, nu pentru că ar fi fost mai puțin ghiocei decât oricare alți ghiocei, însă locul unde creșteau nu mi se părea suficient de frumos ca să facă ghioceii să fie cei mai frumoși din lume. Și aș fi mers oricât de departe, să găsesc ceea ce vreau. Așa că am urcat muntele Meseș, am trecut dincolo de culme, până când am ajuns într-un loc în care frumosul din jur părea viu, ba chiar luminos, suficient de luminos încât să facă ghioceii de acolo să fie cei mai frumoși din lume. Și, atent să găsesc lumina din albul ghioceilor, am cules câțiva, mulțumindu-le fiecăruia că sunt atât de frumoși și că o să o facă pe mama să zâmbească.

Pentru un visător, timpul nu prea contează, așa că ce înseamnă o oră, două ore, șapte ore… ? M-a prins seara sus, pe munte, de unul singur, și oricât m-am grăbit, până să ajung în oraș s-a întunecat. Strângând cu grijă ghioceii în mână, am alergat prin pădure, atent să nu fac zgomot, să nu mă ghicească ”monștrii” (între timp m-am împrietenit cu ei) și am ajuns într-un final acasă, unde mama era peste poate de îngrijorată. Și poate că m-ar fi certat, dar în fața ei era un copil murdar de noroi, care îi întindea ghioceii strânși cu dragoste în mână, spunându-i: Sunt pentru tine, mamă!

Dragostea mă ia în continuare pe sus, poate prea sus și prea intens, și poate ”ard” prea tare, și de asta nu îmi găsesc locul în lumea asta. Însă am fost întotdeauna un căutător de frumos, și n-am cum să schimb asta, n-aș mai fi eu. Și în loc de ghiocei, strâng în mână fiecare crâmpei de frumos pe care îl găsesc, iar atunci când îl ofer, o fac necondiționat. Da, e prea mult pentru lumea asta, o lume care vrea convențional, conformism, clișee, confort mental ori trupesc. Pentru căutătorii de frumos – cei care îmbrățișează cu sufletul -, lumea asta superficială e o încercare. Însă, pentru căutătorii de frumos încercarea se transformă în aventură. O aventură în căutarea luminii izvorâte din dragoste.