Nu știu dacă peștera asta a fost cea care m-a trezit și m-a chemat ”acasă”, în natură, după o perioadă de pauză, și gândul la ea a fost imboldul care m-a făcut să-mi iau rucsacul în spate și să o iau pe coclauri. Ori poate că mi-am dat seama că deși am fost acolo, la peșteră, de foarte multe ori de-a lungul anilor, de când tot cutreier Sălajul și fac reportaje, niciodată nu a fost subiectul principal, ci mai mult așa, pe plan secund, pentru că tot am trecut pe acolo. Și mi s-a părut nedrept. Față de mine, evident, față de amintirile legate de peștera asta, încă de când am descoperit-o prima oară, acum mulți ani, pe când eram copil, elev de gimnaziu.

Sincer, nu îmi aduc aminte cum am ajuns acolo. Sigur nu m-a dus careva, pentru că prietenii mei de atunci chiar n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu mersul în natură, iar despre alții nici nu poate fi vorba. Nu de alta, dar eram așa de sălbatic și de rușinos, încât primul impuls pe care-l aveam atunci când apărea cineva străin era să mă ascund. De asta zic sălbatic, nu că aș fi avut porniri de sălbăticie socială, care se traduce în ziua de azi prin cocalarismul omniprezent. Nu. Ci timiditatea, teama de lume pe care o au ființele pădurii, cele pe care oamenii le numesc animalele sălbatice. Și, de ce să mint, sălbăticia asta încă mă conduce, iar șansele de a fi îmblânzit sunt aproape nule.

Dar, să revenim la peșteră. Deci, mi-am luat rucsacul, aparatura de fotografiat și filmat, trepied, stabilizator, mănuși (pe care nu le-am folosit, deși erau minus vreo șase grade Celsius afară), căciulă (asta, da, am purtat-o tot timpul pe cap) de zici că mergeam în cine știe ce expediție de durată.  Oricum, m-am încărcat cu prea multe pentru o incursiune în natură de unul singur, dar, v-am zis, eram acolo pentru peșteră, pentru a o pune în prim-plan, și am vrut să iasă totul bine.

Mirajul pădurii,

cu albul zăpezii conturând siluetele înalte ale copacilor, e unul aparte. Iar bucuria de a fi acolo, în mijlocul naturii, are un efect de beatitudine. Asta, dacă îți place natura.

Mai țineți minte bucuria pe care o aveați când erați copii (înainte de era smartphoneizată), atunci când ieșeați afară, la săniuș, la bulgăreală? Atunci când zăpada era un teren imens de joacă, iar seara, atunci când părinții vă chemau în casă, venea întotdeauna mult prea repede? Așa m-am simțit acolo, în pădurea de pe Meseș, urmând drumul care mă ducea la peșteră. Am retrăit bucuria copilăriei, așa cum mi se întâmplă aproape de fiecare dată când sunt în natură. Și, zâmbind larg, de unul singur în albul zăpezii, printre copacii înalți din jurul meu, mi-am dat seama că nu mi-am pierdut copilăria, starea aceea interioară care te face să te bucuri de orice moment, chiar dacă momentul ăsta înseamnă chiar și doar să visezi. Mi-am dat seama că mi-am păstrat copilăria vie, atât tot că am adaptat lumea din jur în așa fel încât naivitatea, exuberanța, zâmbetul larg, sufletul larg deschis – toate ingredientele atât de speciale ale copilăriei -, să rămână intacte.

Am trecut repede de drumul larg căscat în pădure, acum cu lucrările ”puse pe pauză”, un drum care pare că duce nicăieri și a cărui utilitate nu o prea văd. Mai ales că asfaltul o să aducă mulțime de motorizați, iar natura o să aibă de suferit. Oricum, singura direcție în care ar putea să o ia drumul e Moigrad, dar drum modernizat există deja într-acolo, așa că să lărgești drumul cât un drum european, pare total nelalocul lui. Doar dacă se are în vedere crearea unui drum modernizat de acces către fosta Cabană a pionierilor, care, odată grija drumului rezolvată, numai bine poate să ajungă la cine trebuie. Ori poate are un cu totul alt scop, dar nu-l văd eu. Se prea poate.

Acuma, ca să pot consemna foto și video toată drumeția asta, însemna să manevrez aparatura din dotare. Adică: dau jos prima oară trepiedul, cu grijă să nu dau de pământ stabilizatorul, care costă mult, și n-am bani de altul. Apoi pun cu grijă stabilizatorul peste trepied. Scot aparatul, îl montez pe stabilizator. Apoi îmi dau seama că nu asta am vrut, ci să îl pun pe trepied. După ce îl pun pe trepied, îmi dai seama că stabilizatorul l-am uitat în zăpadă. Fac un ”hiiii!” prelung, și îl iau din zăpadă, apoi îl agăț de husa trepiedului, agățată de umăr. După care îmi dau seama, din nou, că sunt prea încărcat, mai ales că urmează să intru și în peșteră. Însă, copilăria fiind la locul ei, și făcându-și de cap, am zâmbit larg, chiar nătâng, și am râs de unul singur: ”Bă, îmi mai trebuie niște mâini…”.

Din vârful pantei, de la intersecția de cărări, indicatorul îți zice că dacă mergi tot înainte, ajungi la cariera calcită. Care carieră calcită, că nu există așa ceva acolo? Plus că sună aiurea. Adică de ce ai merge la cariera calcită? Mai ales că într-acolo există o peșteră, și ceva mai departe, o cascadă. Nu mai bine, dacă tot vrei să îl faci pe drumeț să meargă acolo, îi zici de peșteră și cascadă? Asta, dacă știi de ele. Dacă nu, zici de cariera calcită. Care nu există. O prostie scrisă pe indicator, ca obiectiv turistic, cică.

Peștera copilăriei

Sincer, nu știu cum o fi fost denumită peștera asta de cel care a descoperit primul. Că primul îi dă și numele, ca să poată să consemneze cumva descoperirea. Cert e că eu am descoperit-o în felul meu, copil fiind, și nu m-am întrebat niciodată dacă a mai descoperit-o careva înaintea mea, și nici dacă are vreun nume. Îi ziceam, simplu, peșteră. Coboram panta scurtă, dar abruptă, după ce ieșeam din pădure, treceam de izvor (aflat pe partea dreaptă a cărării, un izvor cu apă proaspătă, unde găseam de fiecare dată salamandre, acum apa, atunci când e, fiind stătută și nu cred că se poate bea) și părăseam cărarea, după câteva sute de metri, luând-o în dreapta, și ajungând deasupra calcarelor albe, acolo unde e peștera asta.

Chair de deasupra peșterii, în față se vede satul Stâna, cu o panoramă foarte frumoasă, și merită drumul până acolo chiar și pentru atât, pentru priveliștea care ți se deschide de acolo, stând deasupra stâncilor calcaroase. Și chiar am stat o vreme, privind până departe, bucurându-mă de soarele ce era, încă, pe cer, și care dădea locului un fel de aură, de zici că eram în ceva loc magic. Și poate că e un loc magic. Sigur era, copil fiind. Și stând deasupra peșterii, mi-am zis: ”Peștera asta o să o numesc Peștera Copilăriei. Poate că are alt nume. Nu mă interesează. Pentru mine, de acum înainte, o să se numească Peștera Copilăriei”.

Mi-am luat bagajele și am început să cobor panta abruptă, care părea înghețată bocnă. Însă era înghețată doar la suprafață, la fiecare pas, gheața subțire lăsând loc noroiului alunecos, și nu știu cât am reușit să filmez, pentru că, tot alunecând, dădeam din mâini, cu aparat cu tot, ca apucatul, ca să-mi păstrez echilibrul.

Am ajuns într-un final, plin de noroi, jos, la gura peșterii. Am tras o privire la locul de acces: ”Pfooai, sigur e ud, deci noroi. Cum naiba intru eu acolo cun toate astea după mine?”. N-am intrat cu toate după mine. Aparatul de fotografiat l-am așezat în zăpadă, chiar la intrarea în peșteră. La fel și geanta și rucsacul și trepiedul. Am luat doar stabilizatorul și aparatul cu care filmez. Apoi m-am târât înăuntru. Nu pe unde intram când eram copil, acea intrare acum e mai mică decât cea cândva doar o gaură, și pe unde mă târam acum înăuntru.

Peștera nu e foarte mare, are vreo 7, 8 m adâncime, e înaltă de vreo 2 metri jumate, în sală, cel mai înalt loc, la doi metri dup intrare, în rest cel mult 1 m înălțime. Cât despre intrare, așa cum v-am spus, intri târâș, diametrul nu cred că-i mai mare de 40, 50 de centimetri. Și are niște galerii înguste, care sigur duc ceva mai departe, dar fără a te putea strecura pe acolo, om fiind. Dar are farmecul ei, pe care-l descoperi doar după ce intri.

Țin minte că atunci când intram în peșteră, demult, după ce treceam de culoarul îngust, ca să ajung în sala ”mare” a peșterii treceam pe sub muchia ascuțită a unei stânci, și de fiecare dată mă grăbeam, nu care cumva să cadă fix atunci stânca peste mine, și să mă taie în două. Acum, prin intrarea asta, se ajunge direct în sala ”mare”. Atâta tot că, de data asta, am ajuns plin de noroi, alunecând ca pe topogan, mai mult decât târându-mă. Evident, ca să fie un reportaj legat, filmând. Ce? Cum ce? Aburii de pe lentilă, pentru că în peșteră, fiind mult mai cald decât afară, obiectivul s-a aburit instantaneu, și degeaba l-am tot șters, în secunda următoare se aburea la loc, aparatul fiind rece ca gheața.

Asta așa, că tot v-am zis că am cărat atâta echipament cu mine tocmai ca să iasă totul cum trebuie, să-i dau locul pe care și-l merită peșterii ăsteia. Deci, n-a ieșit totul cum trebuie, am filmat aburi. Pe care i-am și fotografiat. Mă rog, eu am vrut să fotografiez peștera, liliecii care își au culcușul acolo, ori stânca cea cu muchie ascuțită pe sub care treceam când eram copil. Însă nu te poți pune cu aburii, oricâte cârpe cu microfibre ai avea ca să ștergi lentila obiectivului. M-am mulțumit și cu aburii. Ba au început să-mi placă, chiar dacă deja transpiram la greu, înăuntru fiind cald, iar eu îmbrăcat gros, că doar afară-i ger.

M-am așezat, ca acum mulți ani (tot alunecând în jos, apoi târându-mă iar în sus), cu capul la ieșire, care pare un fel de hublou, pe unde să vezi lumea de afară. Copil fiind, făceam asta de fiecare dată, și priveam mult timp lumea de afară. De ce? Tocmai apăruse filmul Războiul Stelelor (ăla adevărat, a lui George Lucas, nu seriile noi de la Walt Disney, necredibile, mult prea cosmetizate din zilele noastre), plus că am dat peste muzica lui Jean Michel Jarre. Și conbinația asta SF a fost îndeajuns ca să mă facă să cred că dacă mă ascund acoo, în peșteră, o să-i văd pe extratereștrii aterizând acolo. Apoi, după ce n-o să-mi mai fie frică, o să ies afară și o să mă împrietenesc cu ei. Acuma, de ce să aterizeze fix acolo? Pentru că acolo nu-i vedeau oamenii, fiind departe de oraș. Logic, nu?

Am renunțat la a-i mai aștepta. Eu, dacă aș fi extraterestru, sigur n-aș vrea să vin între oameni, că ăștia știu un singur lucru: să omoare tot ce nu-i de-al lor.

Când am intrat, soarele cobora încet către apus. Când am ieșit din peșteră, Luna era deja sus, pe cer. Mi-am recuperat toate lucrurile din zăpadă, m-am echipat și am pornit către casă. Și chiar dacă în cel mult jumătate de oră se făcea întuneric, și ar fi trebuit să grăbesc pasul, eu tot fredonam

Take the long way home,

piesa celor de la Supertramp. Nu, ăsta nu-i ceva DJ, un fel de divă masculină modernă, cu colanți și glezna la vedere, epilat pe tot corpul, dar pozând în masculul feroce, și care apare pe toate canalele de TV ori pe internet. Nu, Supertramp e o trupă rock, una foarte bună chiar. Acuma, de fredonat, fredonam, dar n-am luat-o pe drumul lung către casă, ci pe unde am venit, frigul, mai ales transpirat fiind, spunându-și cuvântul. Totuși, când am ajuns pe culme, iar în fața mea cerul și-a tras un apus colorat, colorat, colorat, m-am oprit și am rămas cu ochii la culorile acelea câteva minute, minunându-mă de cât de frumoasă poate fi lumea. De fapt, viața. Ce mai conta că clemele de plastic ale trepiedul au pocnit de la frig, și dacă nu-l pot repara râmăn fără, toată aparatura era plină de noroi înghețat, iar eu inventam niște mișcări speciale, menite a nu lăsa transpirația înghețată să ajungă în zonele mai sensibile? Chiar n-au contat. M-am pus în mișcare doar pentru că deja se lăsa întunericul, și dacă mi se strică vreun aparat, aia e, bani de altul n-am. Așa că, drumul lung s-a transformat într-unul rapid, de unul singur. Până la un punct, când m-a ajuns din urmă Mitică, care fusese, și el, până pe pășune, sus, să facă mișcare. Nu l-am mai văzut până atunci, însă legăturile se creează repede între oamenii care merg în natură, așa că drumul până la marginea pădurii, acolo unde lăsasem mașina, l-am petrecut tot povestind. Ne-am despărțit ca niște prieteni, lucru care poate părea bizar, pentru că atunci ne-am cunoscut, și poate n-o să ne mai vedem vreodată, dar nu-i. Cei cu drag de natură sunt altfel. Și de asta tot spun, și tot spun: fără natură, suntem nimic.