V-am mai zis că îmi plac trenurile. Doar cu locomotivă şi două vagoane ori, dimpotrivă, cu vagoane nenumărate, înşirate pe-o şină lungă care sclipeşte în bătaia luminii. Vagoane care mereu pleacă de undeva. Iar pentru mine, toate trenurile – indiferent că-s în Londra, Bruxelles, Frankfurt, Viena, Varşovia, Berlin ori Bucureşti, pentru mine trenul ăla pe care îl am în faţa ochilor pleacă în sufletul meu din gara din Jibou.

Nu e vorba că, vezi Doamne, e nod feroviar în oraşul de pe Someş şi nici că mă apucă nostalgii ciudate, care dau târcoale pe furiş fiecăruia din noi. Pentru sufletul meu, gara asta ce acum are o înfăţişare ponosită capătă de fiecare dată valenţe de poveste, cu încăperi luminoase şi largi, cu o cupolă albă şi cu dale de piatră pe jos, pe care paşii lasă ecou după ecou la fiecare călcătură. Iar eu calc uşor, cu paşi mărunţei în sandale şi mai mărunţele, lăsându-mi ochii de copil să se agaţe pe sus, de tavanul boltei albe, iar mai apoi să fugă de-a dreptul către cerul albastru care începe unde ia sfârşit zidul de ciment. Sunt abia un omuleţ de 5-6 ani, care strânge în mânuţa mică mâna aspră şi tare bătătorită a bunicii. Aventura noastră din ziua de miercuri – întotdeauna e o zi de miercuri – începuse de dimineaţă, când luasem o ocazie din Mirşid la Jibou, poposisem prin piaţă şi prin oraş cale de vreun ceas, unde bunica mă fericise cumpărându-mi o sobiţă din metal dintr-un magazin, plus două tigăi mici, să nu rămână păpuşile Mihaelei lihnite de foame. De-acolo, peste pod, ajunsesem la gară, ca să luăm trenul ce urma să ne ducă la Aluniş, să vizităm nişte rude. Cu soba la purtător aşadar, păşesc în lumină şi am, în sfârşit, în faţa ochilor peroanele. Dincolo de şinele paralele, ramuri verzi de copac, iar în spate, clădirea albă a gării pare uriaşă cât un castel pentru sufletul meu de copil. Şi sunt ronduri multe cu flori, panseluţe şi salvie şi trandafiri, şi iarbă în răzoare frumos îngrijite, încât mie între spaţiul ce porneşte de la baza clădirii şi până la primul peron îmi dă ideea unui parc de castel, în care doar eu cu bunica avem drept să păşim. Şi asta pentru că avem bilete, două cartoane mici, pe care bunica îmi îngăduie să le ţin eu până urcăm în trem. Oare trebuie să vă spun cât mă simt de importantă dată fiind noua mea responsabilitate de ţiitor de bilete? Le strâng în pumn mai să le pocesc, în timp ce braţul celălalt rămâne încolăcit în jurul sobei de tinichea. Şi aşa, cu comorile la purtător, cu un ochi pe bunica şi cu altul pe trenurile staţionate în gară, sunt gata să pornesc în explorare. -Bunico, pot să ‘şpediţionez până departe? (asta vrea să însemne să fac o expediţie de genul celor despre care îmi citeşte bunica seara la culcare. E drept că acum, adult fiind, habar nu am cum de-mi rămăsese verbul respectiv agăţat de memorie, nu era unul pe care să-l folosesc des, dar în gara din Jibou el era cuvânt de ordine şi-mi venea pe limbă cu o uşurinţă de speriat. Carevasăzică, de îndată ce am încuviinţarea bunicii, ‘şpediţionez cât e curtea gării de largă. Mai întâi, la stânga, analizând fiecare vagon, punând pariuri imaginare cu mine însămi despre cam cât de lung e zmeul de fier. Apoi la dreapta, nu mult, cât să-mi înalţ capul peste gardul verde să mă asigur că vănzătorul de îngheţată e la locul lui. Pentru că, vedeţi voi, era un vânzător de îngheţat aciuat în vremurile alea în gară, cu o tonetă mică pe roţi, desenată cu un pinguin şi un mănunchi de baloane. Şi ca de obicei, ca în fiecare miercuri jibouană, simţurile mele îl vânează sistematic. Trag inclusiv aerul de vară pe nări, pentru că am impresia că sigur pot simţi aroma delicatelor sortimente din dulcele răcoros. Odată ce mă conving că toneta e la locul ştiut, o pornesc înapoi, cu întrebarea pe buze. -Bunico, pot să ‘şpediţionez până la Polul Nord? -Poţi! -Şi vrei să-ţi aduc un pinguin, bunico? -Adu’, că l-om crește cu gâştele. -Dar el nu mănâncă iarbă, buni. -Dar ce mănancă? –Îngheţată! vine răspunsul meu savant şi inima-mi ticăie aşa de tare când o văd pe buni că scoate portmoneul ei maro şi-mi întinde o monedă de 3 lei. -Atunci cumpără-i nişte îngheţată pingiunului tău!, susură cuvintele aşa de plăcut în urechea mea, în timp ce cu soba de tinichea sub braţ, zbor deja spre toneta colorată. Acolo trec în revistă toate soiurile de îngheţată, le asortez, mă socotesc ce bine aş încerca un glob de zmeură cu unul de cireşe sau poate căpşuni şi lămâie, ca să sfârşesc invariabil la vanilie. Car întâi primul cornet pentru bunica – din cauza sobei şi a biletelor e imposibil să duc două cornete în acelaşi timp – iar apoi fug înapoi, ca nu cumva vânzătorul să o tulească subit şi eu să rămân cu buzele umflate. Când primesc cornetul, îmi sticlesc ochii ca la puii mici de mâţă pe care am obiceiul să-i car de sub claia de fân din grădină în casă şi să-i ascund sub sobă, amăgindu-mă că bunica nu o să le audă la ceas de seara miorlăitul. Şi uite aşa, cu ochii sticlind şi cu degetele strânse în jurul cornetului rece, ‘şpediţionez iar de la Polul Nord la bunica şi, învârtindu-mă cu paşi mici în jurul ei, îmi mănânc mâncarea de pinguin. Din când în când, ca un păcătos lacom, mai trag cu ochiul la bunica, să văd cum stă cu cornetul ei de vanilie, dar şi la vânzătorul ambulant – nu că aş fi primit un al doilea cornet, dar să mă asigur ca n-a dezertat brusc, subit şi dintr-odată, luând-o direct peste liniile de cale ferată cu toneta lui cu tot. -Vrei să ştii pe cine am văzut la Polul Nord, bunico? -Pe cine ai văzut? zice bunica, zâmbind. -Pe Fram şi pe Zgăibărici şi pe Nanuk şi pe Egon şi Otto. Şi erau fericiţi şi făceau un om de zăpadă, dar să știi că Fanny nu era cu ei, că a fost rea şi au ţinut-o la circ. Acuma trebuie să mărturisesc că aveam o fixaţie cu Fram ăsta, amestecând intenţionat în capul meu personajele din cartea lui Cezar Petrescu laolaltă cu cele din filmul românesc Saltimbancii, în ecranizarea Elisabei Bostan, unde  eroina Fanny era interpretată de Carmen Galin. Le amestecam pentru că mi-era o ciudă teribilă pe Fanny asta, care putea să-l mângâie aievea pe ursul polar, pe când personajele din cartea din care-mi citea bunica seara mă făceau să îmi doresc din toata inima să fiu explorator polar. Evident că mă vedeam îmbrăcată în cea mai cool rochiţa din dulap şi îi şi povesteam adesea bunicii cum o să merg să descopăr ţinutul de gheaţă când o să fiu mare şi cum acolo, la propriul meu Pol Nord, zăpada nu e decât o pufoşenie caldă şi moale, cu care oricât te-ai juca, mâinile nu-ţi îngheaţă şi nici fundul nu te doare zile la rând după ce cazi de pe sanie. Şi la toate astea bunica râde şi sufletul meu râde şi el – mereu am o stare de fericire când o fac pe bunica să râdă, iar după explicaţiile mele savante din gară, cum că toţi cei întâlniţi de mine la Pol se jucau, mai puţin reaua de Fanny, buni rosteşte ca pentru ea: -Daaaa, tu ai fost cuminte tare…-Dadada, mormăi eu, ronţăind ce a mai rămas din coşuleţul de napolitană. -Ca şi căţelul părintelui? Cuminte când doarme? râde iar bunica şi râd iar şi eu, împărţind un moment doar al nostru, pe care e greu să-l recreezi arc peste timp.

Azi, la mai bine de 25 de ani distanţă, stau în gara St. Pancras din Londra, cu laptopul în braţe. Peste tot în jur, un miros de fast-food, lume grăbită, iar la peroane opresc trenuri moderne, dar care nu merg la Polul Nord. Nici gândurile mele nu mai zboară azi spre sud, nici măcar ele. De şapte zile, bunica e în spital la Zalău, internată fiind cu un început de pneumonie. Nu de la prea multă îngheţată, ci de la prea multe adunate în timp. Iar eu, în gara asta uriaşă din Londra, aş vrea să şterg atât de multe cu buretele şi ştiu că nu pot. Şi strâng din dinţi şi din pumni şi muţeşte zic pentru a câta oară în ultima jumătate de oră: – Fă-te bine, buni, că-mi iau bilet de avion şi ‘şpediţionez la tine!