Sunt momente în viață când acel ceva de care ai nevoie ca să îți găsești un punct de echilibru îți apare sub forme diferite, uneori acolo unde te-ai aștepta mai puțin. Pentru mine, punctul ăsta de echilibru, într-o perioadă când lumea îmi fugea, la propriu, dinaintea ochilor, a luat forma unui bácsi maghiar, care mi-a fost simpatic din prima. Și, mai ales, sub forma unei pâini rotunde feliate.

Bácsi a ajuns în salonul de spital dintr-un sat unde toți locuitorii sunt maghiari, așa cum mi-a spus, în felul lui simpatic. Și cum viața multora dintre oamenii satului se învârte, în cea mai mare parte a timpului, în acea comunitate, la fel și bácsi. Ca atare, cuvinte pe care le știa în românește erau mult prea puține. Le folosea doar atunci când simțea el că e neapărat nevoie de ele, încropind cu greu niște propoziții, pe care de multe ori le termina cu ”Treaba ta!”, și care însemna cu totul altceva decât o ziceau cuvintele. În rest, îmi povestea în limba maghiară, zâmbind tot timpul, cu toată fața, mai ales cu ochii, încercând să îmi ofere, fără să fi urmărit asta, ci instinctual, un  fel de alinare, văzându-mă în starea în care eram. Și, sincer, nicicând nu cred că a fost mai frumoasă limba maghiară ca atunci, în grelele zile de spital. Și acum, rememorând acele zile, îmi sună atât de frumos!

………………..

De ce a ajuns la spital? Păi…:

” Én crepat lemn. Dat cu topor. La lemn făcut poc picior. Ei zice che beut la mine. De aia poc. Da, ce? Dache nu beut și dat topor la lemn, la lemn nu poc picior? Ajuns spital. Treaba ta!”. Zâmbind, îmi căuta aprobarea. Era atât de simpatic, puteam să nu-l aprob?

Îi dădeam lui mâncarea pe care o primeam. Îmi era atât de rău, că n-am putut mânca nimic în acele 5 zile. Nimic, Doar la final, dar despre asta vă zic mai încolo. Primea întotdeauna cu bucurie mâncarea. Așa cum, de altfel, ar trebui să învățăm toți să primim: cu bucurie! Îmi era atât de simpatic să-l văd punându-și mâncarea în frigider: ”Aste, pentru la dimineaț. Bun! Treaba ta!”. Și, dimineața, primul lucru era să-și mânânce mâncarea pusă deoparte. Ooo, ce bácsi simpatic!

Venise și el cu ceva mâncare de acasă, dar o mâncase în prima zi. Îi mai rămăsese un șnițel, pe care l-a pus la păstrare în frigider, învelit într-un șervețel. L-am văzut, într-unul din puținele momente în care reușeam să îmi focalizez imaginea, în fața mea, zâmbind așa cum știa el, cu toată fața, mai ales cu ochii. Ținea în mâna întinsă șnițelul, pe care mi-l întindea vorbindu-mi din privire. Și cum mă îmbia și încerca să mă facă să mănânc! I-am spus că nu pot. Chiar nu pot. A plecat, s-a așezat pe patul lui și l-a mâncat cu poftă, zâmbind.

Deci, venea dintr-un sat: ”Venit cursa. 5 jumate. Venit cu la doamna. La mine venit sus. La doamna, nu. Nu lăsat. De… nu bine che nu venit la doamna. Treaba ta!”.

Și, ajuns în spital, el a luat viața și lumea așa cum era atunci, explicând-o cum știa. Așa cum a făcut-o într-o zi, ieșind din baie, unde stătuse prea mult, așa că asistentele și infirmierele ce intraseră în salon îl așteptau, să vadă care e problema.

– Ei, domnu, aveți ceva problemă, de ați stat atâta în baie? Că vă putem ajuta.

Bácsi s-a oprit și se vedea că își caută cuvintele, ca să explice. Apoi, pentru că nu și le găsea, a dat din umeri și a spus sec:

– Pula. Treaba ta!

– Vai, domnu, au spus femeile zâmbind, fiind evident pentru toată lumea că nu asta a vrut să spună, și că nu era nicio conotație trivială, cum adică?

Bácsi s-a oprit și s-a întors către ele, explicând cu zâmbetul de față:

– Aștepat. Nu vrut iasă afară. Nu vrut. Apoi, m-ai așteptat. Ieșit. Acuma bine. Pisilni. Treaba ta!

…………..

Pâinea…

Mi-am dat seama că mă scufund adânc în starea de rău și că am nevoie de ceva de care să mă agăț. Am văzut pâinea pe noptieră mai mult cu coada ochiului. Cu greu, am oprit lumea aflată într-un carusel nebun în dreptul ei. Apoi, încet, foarte încet, am focalizat imaginea. Era o pâine rotundă feliată simplă. Am întins mâna și am luat-o, apoi am privit-o. Am desfăcut punga și am scos o felie. Am privit-o lung. Apoi am apropiat-o de față și am adulmecat-o din toate părțile, ghicindu-i aroma, alta decât cea cunoscută până atunci. Am mirosit-o cu toată ființa, apoi, când mirosul n-a mai fost de ajuns, am simțit-o cu degetele. I-am trasat încet conturul, atingând cu voluptate, descoperindu-i finețea cojii, strângând-o ușor. Iar după ce i-am cunoscut conturul, mi-am băgat degetele în miezul moale, frământând-o atent. creând o comuniune între degete și simțuri până când, dorința fiind deja arzătoare, am mușcat adânc, cu poftă din ea… Ooo, ce senzație! Ca și cum atunci, pentru prima oară în viață aș fi primit darul simțurilor. Iar simțurile au devenit una cu muza lor, cu acea felie de pâine cu care, într-un fel ciudat, am făcut dragoste mai intens și mai profund decât ar putea face cineva vreodată cu ființa iubită. Și, la finalul celei de-a doua zile în care mă scufundam într-un rău postoperator crunt, groaznic, mi-am găsit acel punct de echilibru care să mă mențină la suprafață, să nu mă înec.

Am privit pâinea, și, dintr-odată, cuvintele ”pâinea noastră cea de toate zillele dă-ne-o nouă astăzi” a căpătat un cu totul alt sens. Unul profund, profund, profund…

A doua zi, dimineața, primul lucru pe care l-am făcut când am deschis ochii a fost să ridic mâinile în aer și să strig cât am putut de șoptit: ”Azi mă duc acasăăăăă!”…