La 23 de ani, este managerul unui hotel din Edinburgh, după ce a terminat tot pe meleaguri scoţiene Facultatea de filosofie din Stirling. În dulcea limbă a Iaşiului, îţi spune însă zâmbind că visurile lui sunt încă abia la început, că la toamnă se reîntoarce în bancă, pentru a studia de data asta Dreptul şi că-şi doreşte pe viitor să lucreze în politica internaţională. Când scapă din birou şi de ţinuta office, se bucură să ia câteva cărţi în rucsac şi să meargă pe coastă, să citească. Să stea acolo sus, în bătaia vântului, şi să-şi lase gândurile libere… iar multe din ele fug înapoi acasă, pentru că după 5 ani în Scoţia, vizita anuală pe care o face familiei este unul din momentele lui tainice, pline de tresăriri şi emoţii. La fel cum este gândul că atinge sau părăseşte pământul românesc. Doamnelor şi domnilor, vă invit să stăm la o ceaşcă de poveste cu Damian Radu.

Reporter.: De ce o universitate din afara ţării, de ce Scoţia?

Damian Radu: De la începutul liceului am decis că vreau să studiez în afară. La şcoală studiasem franceza şi engleza, deci trebuia să aplic la o universitate într-o ţară francofonă sau anglofonă. România are o istorie foarte fragmentată, iar sufletul ţării este plin de sechele. Îmi doream să locuiesc într-o ţară ce are continuitate, o societate ce s-a dezvoltat natural, fără intervenţii abrupte în dezvoltarea ei. Marea Britanie este poate singura ţară din Europa unde lucrurile s-au dezvoltat continuu. Dar poate şi mai important decât o dezvoltare continuă şi fără intervenţii este ca această dezvoltare să fie democratică. Britanicii au creat o democraţie funcţională singuri. Această ţară este prima democraţie modernă. Am aplicat la cinci universităţi din Regat, iar cea din Stirling m-a admis necondiţionat. Departamentul de filosofie de la Stirling este printre cele mai bune din Regat şi de aceea am decis să studiez acolo. Sunt foarte mulţumit că am ales Striling şi implicit Scoţia.

Rep.: Îţi mai aminteşti momentul urcării în avion? Cât de greu a fost să te rupi de cei dragi, de acasă?

D.R.: Am plecat din Gara Mare din Iaşi cu trenul spre aeroportul din Cluj. Momentul plecării a fost unul foarte emoţionant. Ai mei au aşteptat cu mine în tren până în ultimul minut… Cu toate că nu era pentru prima dată când plecam de acasă – în gimnaziu am stat în cămin – tot m-au împotmolit lacrimile… Dar cel mai emoţionant moment a fost când avionul a decolat, atunci am simţit că mă despart de ceva foarte drag… De fiecare dată când călătoresc spre casă cele mai emoţionante momente sunt la aterizarea şi decolarea avionului… gândul că ating sau părăsesc pământul românesc îmi trezeşte în suflet stări foarte intense…

Rep.: După 5 ani în Scoţia, ai ajuns să afli cum simt şi gândesc aceşti oameni ai nordului insular. Ce îţi place cel mai mult la viaţa ta de aici?

D.R.: Scoţienii au o viaţă foarte confortabilă, sunt foarte multe lucruri despre care nu trebuie să te îngrijorezi dacă locuieşti aici. Nu voi intra în detalii pentru că se ştie. Pur şi simplu Scoţia este o ţară civilizată. Cel mai mult îmi place senzaţia de libertate pe care o trăiesc aici, libertăţile individuale sunt la mare trecere. Oamenii sunt politicoşi şi foarte respectuoşi faţă de spaţiul personal. Sufletul scoţianului este rece, dar şi prietenos în acelaşi timp. Scoţianul nu este la fel de pupăcios ca şi românul, nu dă mâna cu oricine, se abţine de la gesturile de tandreţe în public, dar este foarte zâmbitor şi politicos. Într-o simplă conversaţie poţi să auzi „Mulţumesc!” de cel puţin trei ori.

Rep.: Care este cel mai mare lux când eşti la atâţia kilometri de România?

D.R.: Nu ştiu exact cum să răspund la această întrebare… aş fi tentat să spun că Skype-ul este cel mai de preţ lucru… îmi amintesc că în primul an de facultate conversaţiile video cu familia mă făceau tare bucuros. Obişnuiam să sun acasă în fiecare zi, îmi lipsea mult dacă nu auzeam vocea celor dragi zilnic… Acum sunt mult mai relaxat, vorbesc cu familia cam o dată pe săptămână. Sunt foarte fericit când zbor spre casă în schimb…

„Îmi iau câteva cărţi cu mine şi merg pe coastă”

Rep.: Odată finalizate studiile, cât de greu a fost să îţi găseşti un loc de muncă?

D.R.: Mie personal nu mi-a fost greu să găsesc de lucru după facultate, dar ştiu din experienţa colegilor mei că poate fi dificil. Cei mai mulţi absolvenţi îşi găsesc un job cam în 6 luni după ce termină, dar nu toţi sunt mulţumiţi de jobul obţinut. În prezent, eu sunt angajat la acelaşi hotel unde am lucrat part-time în timpul facultăţii. Filosofia m-a dezamăgit puţin şi am decis să îmi iau un an liber în care să reflectez. Vara trecută am lucrat ca profesor de engleză pentru cea mai mare companie mondială din domeniul educaţiei – Education First, iar în septembrie m-am întors la hotel în Edinburgh ca să preiau poziţia de manager.

Rep.: Cum împaci orele petrecute în birou, ca manager, cu timpul liber? Mai ai vreme de răgaz, în programul cotidian, în care să faci lucruri pe sufletul tău?

D.R.: Industria hotelieră este destul de stresantă… Ca manager am multe responsabilităţi, dar îmi fac singur programul şi reuşesc să menţin un echilibru între orele de muncă şi timpul liber. Îmi place foarte mult să citesc şi, dacă nu ies în oraş sau nu am alte lucruri de făcut, îmi iau câteva cărţi cu mine şi merg pe coastă.

„Cei mai mulţi britanici nu cred în acest discurs xenofob”

Rep.: În ultimii 2 ani, presa din Marea Britanie a derulat o campanie împotriva românilor ajunşi aici în căutarea unui job. Cât de mult se regăsesc britanicii în acest tablou anti-România şi cât din întreaga poveste a fost doar un fals subiect de presă?

D.R.: Campania tabloidelor de acum 2 ani a fost absolut dezgustătoare şi jenantă. Succesul discursului lui Nigel Farage este o reflexie a recentei crize economice şi a războiului dintre Londra şi Bruxelles. Cu toate că oamenii ca Farage sunt foarte guralivi, cei mai mulţi britanici sunt oameni cu scaun la cap şi nu cred în acest discurs xenofob. Scoţienii sunt şi mai toleranţi şi rezonabili decât englezii. UKIP are aproape zero susţinere în Scoţia. Este interesant cum aceleaşi tabloide care preziceau o mega-invazie română ridiculizează şi sunt foarte critice la adresa lui Farage şi a partidului său. Cred că în spatele acestei mediatizări exagerate este establishament-ul britanic. Veniturile oamenilor au scăzut din cauza crizei economice şi a tăierilor de salarii, iar pentru a estompa vina guvernului şi a elitei britanice în general, s-a decis direcţionarea furiei sociale spre imigranţi. Noi am fost, de asemenea, ţapii ispăşitori într-un conflict dintre Londra şi Bruxelles. În contextul dezbaterii pe tema relaţiei dintre Regat şi Uniunea Europeană, forţarea deschiderii pieţei muncii pentru români, împotriva voinţei Londrei, a pus mult gaz pe foc. Britanicii sunt oameni foarte mândri şi au un simţ al superiorităţii faţă de europenii continentali. Faptul că au trebuit să aplice ce au dictat cei din Bruxelles a fost greu de înghiţit.

Rep.: Citeşti, te informezi şi eşti la curent cu se întâmplă în lume. Se vede atentatul din ianuarie, din Paris, altfel atunci când locuieşti în vest decât atunci când eşti român în România?

D.R.: Comparând ce am citit în presa românească şi în cea britanică, dezbaterea a fost mai amplă şi mai profundă aici pentru simplul motiv că Mare Britanie are o importantă populaţie de musulmani. Cred că mulţi români nu s-au simţit foarte afectaţi de evenimentele din Paris… noi nu avem mulţi musulmani în România, iar atentatele teroriste, din fericire, ne-au evitat.

„Îmi doresc să lucrez în politica internaţională”

Rep.: Cum arată un vis împlinit pentru Damian Radu?

D.R.: Mi-am dorit foarte mult să studiez la o universitate din afară, iar momentul când am fost acceptat la universitatea din Stirling a fost nemaipomenit. Acum îmi doresc să lucrez în politica internaţională. Din septembrie mă întorc la facultate să urmez Dreptul. Un job la una dintre instituţiile internaţionale de profil ar fi un nou vis împlinit pentru mine.

Rep.: Suntem la început de an, când vacanţele se programează în calendar. Spre ce ţărmuri te îndeamnă sufletul să porneşti?

D.R.: Vreau să călătoresc în toată lumea, dar mai întâi vreau să văd ce este important în Europa. Am fost în Franţa anul trecut, iar acum aş vrea sa vizitez Germania. Berlin ar putea fi viitoarea mea destinaţie… Barcelona este pe listă şi ea, am familie acolo.

Rep.: Uneori întâlnim oameni speciali, absolut fabuloşi, pe care să îţi vină să îi îmbrăţişezi după un dialog şi să le mulţumeşti că au împărţit o ceaşcă de poveste cu tine. La cine îţi zboară gândul dacă ar trebui să numeşti un asemenea om şi care a fost momentul pe care l-aţi împărţit?

D.R.: Probabil că eu sunt puţin mai rece din fire şi nu am o reacţie puternică atunci când întâlnesc oameni noi. De obicei, menţin o atitudine critică până când ajung să cunosc sufletul omului mai bine. Am întâlnit mulţi oameni minunaţi, dar nu am vrut să-i strâng la sân de cum i-am întâlnit. (râde scurt, cu ochi luminoşi)

„Sentimentalismul moldovenesc nu s-a diminuat”

Rep.: Ce faci când melancolia îţi dă târcoale? O primeşti sau o pui pe fugă?

D.R.: Melancolia… (tace o secundă, ridicând din sprâncene). În ultimii ani cred că m-am maturizat destul de mult din punct de vedere emoţional. Nu îmi este frică de melancolie. Când vine, mai vărs o lacrimă şi trece.

Rep.: Sunt voci care afirmă că experienţa peste graniţă schimbă firea şi sufletul unui om. Cum vezi tu acest lucru?

D.R.: Cred că m-am schimbat mult de când locuiesc în Scoţia. Nu am întâlnit prea mulţi români aici, iar acasă am fost numai o dată pe an. Ultimii 5 ani de zile i-am petrecut alături de scoţieni şi, inevitabil, am preluat multe de la ei. Am devenit mai pragmatic, dar şi mai deschis faţă de oameni. Cu toate acestea, sentimentalismul moldovenesc nu s-a diminuat. Nu cred că sufletul se schimbă, este acelaşi, dar dacă unii cred că se schimbă după loc, atunci al meu este 19 părţi românesc şi cinci părţi scoţian.

Rep.: Demult, în timp, Beethoven a fost pus să aleagă calitatea pe care o preţuieşte cel mai mult la oameni, alegerea lui fiind bunătatea. La final de interviu, ce preţuieşte cel mai mult Damian Radu la semenii săi?

D.R.: Mi se pare greu să clasifici bunătatea ca şi virtute, este de multe ori relativă. Oamenii pot fi buni la prima vedere, dar uneori este doar o mască. Smerenia şi onestitatea sunt virtuţile pe care le admir cel mai mult şi le caut. Un om smerit este un om foarte frumos, iar un om onest este foarte atractiv.