A plecat din România după ce spiritul său liber nu a mai putut îndura să vadă chingile în care o pun zi de zi comuniştii, bolşevicii cum îi numeşte el. A stat o vreme la Paris, iar apoi a ajuns în Canada. Experienţa cu noul pământ, aşteptări, visuri, gânduri, crâmpeie de suflet în cele ce urmează. Un interviu greu, complex, în care omul din spatele rândurile se descoperă celor ce au dorinţa şi răbdarea de a-l cunoaşte. Un artist, un profesor, un autor a cărui inimă bate româneşte şi care, aflat la mii de kilometri, se pregăteşte să îşi lanseze volumul „Fiul risipitor”, cu ochii aţintiţi spre ţara-mamă. „Dacia Literară” a început să publice deja fragmente din noua carte. Noi vi-l prezentăm pe autorul ei altfel. Doamnelor, domnilor, Nicolae Gavriliu.

 Reporter: Domnule Gavriliu, aţi strâns de la plecarea din România experienţa a mai mult de un pumn de ani. Vă mai amintiţi ce v-a determinat să luaţi decizia de a îmbrăţişa o cultură nouă, o ţară nouă?

Nicolae Gavriliu: …îmi amintesc, da,… – foarte bine îmi amintesc, – fiecare clipă.

…Ca o mare majoritate a românilor din generația mea, am crescut cu această suprasaturație deprimată față de regimul comunist și ‘corifeii’ săi analfabeți și fără scrupule, față de consecințele sale, – mârlănia, mitocănia, incredibila vitalitate a unor categorii absolut discutabile și lipsite de statură umană care dominau viața socială, punerea culturii la zid si decapitarea, – extirparea voită și manifestă – a spiritualității și așa mai departe: am deschis ochii în România bisericilor dărâmate, a duhovnicilor ridicați de securiști și băgați în pușcării, a securiștilor care urmăreau și aveau liste precise cu cei care frecventau biserica, România informatorilor infiltrați peste tot, – putea fi colegul tău de bancă din liceu, și asa și era – România părinților ridicați de securitate și dispăruți fără urmă, în urma informațiilor furnizate securității de către propriii copii. Era greu, foarte greu să nu-ți dorești să pleci. Eu am fost dintotdeauna un spirit liber – anarhic, s-ar fi spus în contextul momentului – un om normal, cu alte cuvinte, care nu putea accepta condiția de insectă în borcan… Așadar nevoia de a pleca din România nu era, inițial și la nivel instinctiv, în mod necesar aceea a îmbrățișării unei țări ori a unei culturi noi, ci în primul rând o nevoie de a scăpa din pușcăria în care comuniștii – bolșevicii, ca sa fiu mai precis – transformaseră minunata Românie…desigur, de mic am avut tendința de a evolua, și am fost format într-o direcție cu sensibilități culturale și spirituale – așadar această nevoie nu putea fi, în fapt, cea exclusivă a scăpării din pușcărie: exista, firește, o mare dorință a conectării la un loc în care cultura e liberă și funcționează firesc într-o societate care nu o sugrumă, – însă, să fim lucizi, nu e Canada locul acela; nu aș recomanda – și nu i-aș dori – niciodată vreunui român cu sensibilități și orientări de ordin spiritual și cultural să ajungă în Canada: să încerce, așadar, sisifica experiență de a exista într-un vivariu autosugestionat în care totuși cultura și spiritualitatea ar exista cu adevărat: construcția și menținerea acestui Matrix autosugestionat de dragul supraviețuirii au un preț mult mai mare decât ar putea părea… Deci, în ce mă privește, nu pot relaționa Canada cu ideea de cultură nouă. Nici măcar cu ideea de țară nouă, – Canada neavând coloana vertebrală fenomenologică pe care o presupune identitatea a ceea ce numim țară. Canada e un sistem federativ care se folosește de un bun marketing pentru a absorbi, prin imigrație, resurse necesare propriei supraviețuiri. Cultura nu e un atribut organic al acestei așa-numite societăți, ci o etichetă atașată strategic – și subtil-abuziv – unui segment al vieții sociale, din considerente de politică socială. În Canada cultura e un implant, un corpus străin, – nu are respirare firească, naturală și reală în eșichierul social: e o Cenușăreasă bine cosmetizată de care în realitate nimănui nu-i pasă, – decât în măsura în care poate eventual produce bani, ceea ce o face să se înscrie în adevarata natură a structurii sociale canadiene…deci, – nu o cultură nouă, – doar un alt loc; ales greșit, în cazul meu. Dramatic de greșit. …dar se spune că toate au un rost, un sens, o cauzalitate și justificare subliminală: îmi place mult să cred asta… Cred că am răspuns atât de lung, că am uitat întrebarea; trebuie s-o citesc din nou.
Condiment: prima mea încercare de a pleca din România a fost în clasa a IX-a, – aranjasem, împreună cu un prieten, să fugim în cala unui vas la Liverpool: voiam să văd statuia Beatlesilor. A aflat tata și era să mă omoare – așa că am mai amânat puțin.

 Rep.: Care a fost primul gând care v-a încercat odată ce ați pășit pe pământ canadian?

 N.G.: …acela de a pleca. A fost un coșmar. Din multe puncte de vedere, dintre care pe unele nu le voi menționa. La nivel perceptiv, la nivelul a ceea ce numim – destul de abuziv şi nejustificat – ‘șoc cultural’ (nu e mai nimic cultural în acel șoc), la nivel personal. Trăisem, înainte de a veni in Canada, la Paris, pentru scurt (mult, mult prea scurt!) timp. Am ajuns în Canada la unu noaptea, într-un sfârșit de toamnă rece care-ți infigea dinții lui de gheață până-n vintre și-ți sugea în schimb viața din tine (…am învățat mai târziu că acest fenomen e numit cultural exchange). La unu noaptea am putut vedea doar relativul întuneric: poate cea mai fidelă imagine a locului în care mă aflam. Dimineața am ieșit din casă, într-un loc numit Mississauga – un soi de orășel-satelit, să zicem, al Toronto-ului. Am întrebat unde e orașul. Mi s-a spus că acela e orașul. Un mare tăpșan – diform, fără urmă de prezență umană în vreun posibil demers a ceea ce numim în mod normal urbanism, sistematizare, identitate urbană – pe care erau înfipte, într-un aliniament opac care încerca stângaci să mimeze coerența, niște bloace. Asta era – și asta a rămas, în esență (dacă putem vorbi aici de esențe), Mississauga. Acela a fost șocul. Primul val. “…Și a fost seară, și a fost dimineață: ziua întâi”. Mi-a venit să plâng. Nu înțelegeam unde sunt, ce anume face acest loc să fie perceput și etichetat drept oraș – nu are în el nimic urban, omul e inexistent în modul în care a fost construită această Mississauga – și, mai cu seamă, nu înțelegeam ce caut acolo – ce m-a putut aduce pe mine, – în mod profund și dincolo de circumstanțe – într-un asemenea loc. Nimic din toate acestea nu s-a schimbat în tot acest timp. Așadar, primul gând: gândul că nu mă aflu într-o lume omenească, ci într-o realitate artificială în care viața este mimată, fiind în realitate substituită de o formă de supraviețuire căreia un sistem i-a atașat o serie de atribute aparente care să o facă funcțională – capabilă, așadar, să absoarbă resurse într-un mod care să fie eficient sistemului: o colonie distopică.

 “Ţara-mamă e patria sufletului”

 Rep.: Cum se vede ţara mamă de la mii de km distanţă?

 N.G.: Ţara-mamă… mă faceți să plâng (ceea ce sunt sigur că nu vă surprinde). Știți,  acum un număr de ani, în contextul vernisajului unei expoziții personale (CHERCHER LA FEMME 1) pe care am avut-o într-o galerie numită Propeller, în Toronto, am lansat acest proiect numit NEDI GAVRILIU – A LEGAL ALIEN IN CORPORATE NORTHAMERICA, sub forma unui cd-rom interactiv. Demersul nu a fost menit să-mi sublinieze mie prezența personalității, ci să lanseze această `teză`, dacă vreți – temă de gândire – a acestei ipostaze de atârnare în vid, între o acasă pe care ai lăsat-o în urmă și care, instinctiv, continuă să fie ancorată la sufletul tău ca reper a ceea ce tindem să simțim când gândim acasă, dar care în timp devine din ce în ce mai transparentă și mai mică, din ce în ce mai sentimental-convențională, suptă către sine de un soi de linie a orizontului care, implacabilă, vine ca un plug și nivelează tot în cale, și un soi de tărâm către care ai ales să te îndrepți, la care te aștepți să devină o acasă a ta – mai mult dintr-un soi de instinct de supraviețuire a sufletului – dar care niciodată nu va deveni pe deplin acel reper al sufletului pe care îl percepem ca acasă: e o mișcare asimptotică, – niciodată nu vei ajunge sa rezonezi tainic cu un loc care nu e, în realitate, acasa ta. Fiindcă a avea o casă cu trei etaje și patru mașini nu transformă acel loc în acasa ta, ci relația sufletească pe care o ai cu locul, fenomen care e privit mai ales ca parazitar, periculos în sistemul social creat aici: nu există nici un interes – dimpotrivă – pentru ca oamenii să funcționeze tainic, sufletește, spiritual – acestea sunt legi care, prin natura lor, conflictuează dramatic cu cele ale societății sistemice canadiene.

Deci acest gând – și acest reper sentimental – `țara-mamă`, nu poate funcționa altfel decât acela de mamă. Mama nu poate fi înlocuită: nici țara-mamă nu poate fi înlocuită, nici poporul cu care ești de același sânge nu poate fi înlocuit, – ele rămân repere fundamentale ale sufletului, ale conștiinței de sine, ale identității subtile: spun identitate subtilă, fiindcă emigrarea a dezvoltat, printre multe altele, și acest fenomen – instinctiv, desigur – al identității conjuncturale, al identității de împrumut, – câteodată împinsă pâna la a o transforma într-o chiuretă menită să avorteze forțat adevărata, tainica identitate, – desigur, niciodată reușind, însă.

Cred că țara-mamă e patria sufletului: sufletul tău nu poate rezona – și nu poate exista – deplin, în toată profunzimea și amploarea lui, decât acolo, în spațiul în care a fost adus de la neființă la ființă, – spațiul, locul în care a fost adus pe lume, – acasa lui reală, țara-mamă. Mulți trăiesc mirajul posibilității de a înlocui sau ’updata` această regulă, această realitate, – mirajul unei posibile re-seminări a sufletului, – însă e doar un miraj, și e un miraj periculos, fiindcă e un miraj sinucigaș: sinucigaș sufletește.

Țara-mamă e singurul loc în care sufletul e întreg, și pe deplin viu. Iar când țara-mamă e România, care a dovedit de-a lungul istoriei ( reale ) un `metabolism istoric` de inimă, – de inimă, în sensul în care înțelegem acest cuvânt în mistica ortodoxă, – de centru al ființei și acasă a lui Dumnezeu în noi – când țara-mamă e o asemenea țară, cu atât mai mult nu poți fi tu însuți, nu poți fi întreg, fără ea, fără legăturile tainice cu ea și cu adevăratul tău popor.

Țara-mamă e acasa sufletului. Iar acasa sufletului e numai una. Nu există fertilizare in vitro când vine vorba de țara-mamă: să nu ne amăgim.

Rep.: Sunteţi un om cu sufletul împărţit între teologie şi artă. Care este primordiala punte de legătură între cele două?

N.G.:  …nu, sufletul nu poate fi împărțit; sufletul e indivizibil. La nivel sufletesc pot exista numai continuumuri. Între teologie și artă, în ce mă privește, e așadar un continuum. Desigur, starea de fapt, prezența continuumului nu exclude posibilitatea dramei între cele două `orizonturi`, – între cele două `lumi`, dacă vreți.

…deci nu cred că avem nevoie să vorbim despre vreo punte – fie ea primordială ori nu – între cele două. Omul a fost creat într-o condiție de demiurgos, – a fost făcut cu vocația și instinctul creatorului: nu e numai o chestiune de teologie, de viziune biblică, scripturistică, ci o realitate imediată, – de antropologie elementară, dacă vreți. Desigur, când spun `creator` în ce-l privește pe om, nu trasez o paralelă abuzivă între om și Dumnezeu, care e singurul Creator `esențial` – cel care creează ex-nihilo, nu-i așa. Omul e într-o poziție centripetă față de Dumnezeu – el emulează această mișcare creatoare în felul în care o poate face el – în condiția sa de demiurgos: își trăiește și manifestă dimensiunea creatoare ca trăitor într-o creație existentă. Omul tinde să-și transceandă condiția, cum bine știm – tinde permanent să se miște dincolo de ceva, au-delà: asta face ca arta si teologia să fie natural, organic convergente. Ca om spiritual, să zicem, – ca om conștient de natura transparentă la Dumnezeu a realității trăite – te situezi pe această linie de mișcare, pe această `orbită` pe care mișcarea ta este centripetă către Dumnezeu,  `Theo-petă`, dacă vreți – în care, pe de o parte, conștientizezi prezența lui Dumnezeu și situarea ta sinergică în relație cu El, iar pe de altă parte simți lăuntric și trăiești prezența Lui și realitatea condiției tale de ființă locuită de către Adevărul absolut care este Dumnezeu. Așadar relația ta cu realitatea are acest orizont eminamente și esențialmente transcendent: îți trăiești această tendință instinctivă a au-delà –ului din punct de vedere mistic. Ca artist, `neliniștea` esențială este cea indusă de condiția de demiurgos, care nu e nimic altceva decât tot o manifestare a poziției tale sinergice în relație cu Dumnezeu – condiție care te face trăitor al impulsului de a-ți transcende realitatea imediată, imanentă. Ești un `receptor`, dacă vreți, – înzestrat cu un anumit nivel de transparență – al acelui dincolo, al au-delà–ului – având dată posibilitatea și misia de a face `misterul` acestui au-delà vizibil, audibil, palpabil, accesibil esențialmente – celorlalți, cei pe care în lumea culturală îi numim `public`. Pulsiuni, mistere, mișcări, stări de grație, de culoare, de magie, răsturnări existențiale, metamorfoze tainice – toată această germinare, fenomenologie dacă vreți, a dincolo-ului nevăzut și neaccesibil prin natura sa îi este accesibilă artistului, care are misia de a o deschide, de a o face accesibilă tuturor celorlalți, publicului. Sigur, publicul, din poziția sa, are misia lui esențială, aceea de a face acest act complet prin percepție, prin recepție: abia atunci opera devine completă. Știți ce înseamnă Liturghie? – ‘act de slujire publică’. Care e esența Liturghiei? – prezența lui Hristos prin Sfintele Daruri, preschimbarea, metamorfoza mistică a pâinii și vinului în Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos, respectiv împărtășirea omului cu Sfântul Trup și Sânge. Preotul, prin hirotonia lui, are harul și misia de a ‘deschide’ mistic, – de a face palpabil simțurilor – ceea ce este prin condiția Sa inaccesibil (în sens imediat) simțurilor omenești: să Îl facă văzut oamenilor pe Hristos cel existent în mod nevăzut. Dincolo-ul, au-delà–ul pe care preotul îl face ‘palpabil’ sufletului omenesc și percepției mistice omenești este existența, prezența lui Dumnezeu. Iconarul e un preot vizual: el ‘oficiază’ această taină, acest sacrament al primirii viziunii iconice – a prezenței nevăzute a divinului – și o substanțiază vizual în imaginea pe care noi o vedem ca rezultat al misiei lui. Tot acest ‘spectru’ al relației cu transcendentul, cu au-delà-ul – o veche și esențială nostalgie a spiritului uman și a condiției omului – are în el și condiția artistului și condiția teologului: nu e nevoie de o punte pentru asta. Ăștia suntem. Sufletește, duhovniceste, antropologic (fiindcă o antropologie completă e doar cea care cuprinde orizontul duhuluI), prin structura și condiția noastră toți suntem așa. Unora, însă, li se dă misia de a trăi activ, lucrător această condiție.

Desigur, putem trece prin momente, etape, – sau întreaga noastră ‘odisee’ poate fi sub acest semn – al unor uriașe, dramatice conflicte între ‘cei doi’ din noi: trăitorul în Dumnezeu și artistul. Desigur, drama acestor eventuale conflicte poate determina – sau impune – turnuri majore în viața cuiva sau o pot ține într-o condiție ‘suspendată’, de măgar al lui Buridan, condiție letală pentru amândoi. Lupta e uriașă, de fapt: dar e o luptă necesară, firească, proprie condiției – nimic, așadar, care să te faca vreun erou.

Rep.: Cum se schimbă convieţuirea dintre cele două, de-a lungul vârstelor?

 N.G.: Aşa cum se schimbă conviețuirea dintre orice și orice altceva dinlăuntrul nostru de-a lungul vârstelor: legile sunt aceleași, fiindcă tot ce se petrece cu noi, de fapt, ține de mister. Modul nostru de a iubi e într-o continuă metamorfoză, de pildă, nu? – modul nostru de a ne relaționa cu ceilalți, de a primi dragostea lor, ura lor, e într-o continuă metamorfoză; desigur, și modul de a primi dragostea și eventuala antipatie de sine e într-o continuă metamorfoză. Nu mi-am propus să fac o listă, însă vreau să concretizez un pic ideea că legile sunt aceleași, fiindcă tot ce determină această metamorfoză a noastră e un cumul al acelorași factori, care-și proiectează existența și efectul asupra a tot ce suntem, de fapt – nu în mod separat asupra diverselor ‘resorturi’ ale ființei. Nu cred că întrebarea poate fi pusă în sens general, întrucât totul e mult prea intim relaționat cu unicitatea noastră ca ființe, respectiv diversitatea noastră. Am, personal, sentimentul că existența noastră are cumva o legitate elicoidală: un soi de clopot al lui Gauss repetitiv, care se manifestă ca o spirală, însă o spirală de-a lungul căreia spirele nu sunt ‘egale’, ci au punctele lor de apogeu, punctele lor de cădere în gropile Marianelor, deloc rare. Avem ‘pași’ ai existenței – etape, să spunem – în care pulsiunile ‘omenești’ prevalează asupra celor spirituale și invers; sigur, aceasta ar fi o perspectivă ușor simplificatoare, dacă nu cumva chiar ușor primitivă: în realitate pulsiunile ‘omenești’ și cele ‘spirituale’ nu sunt niciodată ‘cartezian’ antagonice, ori măcar cartezian separate. Între ele există, de fapt, legea aceluiași continuum, ele coexistă în permanență, într-o situație mai degrabă simbiotică. O simbioză antinomică, desigur – ca întreaga noastră natură – știți cum spune Florensky, “Adevărul e antinomic”; probabil că dacă Pilat din Pont ar fi știut asta, soarta omenirii ar fi fost cu totul alta. Dar să nu divagăm. Am avut perioade în viață în care mi s-a părut că arta, în sens secular, e un stadiu perimat la scara vieții mele și că mă aflu într-o evoluție de ordin spiritual în care toată această substanță a artei seculare are destinul și misia de a deveni altceva: ceva ce ar ține de ‘cordonul ombilical’ sinergic dintre mine și Dumnezeu; știți, Sfinții Părinți spun, de pildă, acest lucru, – că de-a lungul theosisului (îndumnezeirii omului, – evoluției sale spirituale) ceea ce e dragoste omenească devine ‘dumnezeiescul dor’: minunat spus, și extrem de seducător – în sensul bun – pentru unul ca mine, care voia la momentul acela sa devină monah. Însă o asemenea metamorfoză, – acest tip de ‘evoluție’, să-i zicem – nu îi e, în mod necesar, proprie oricui: trebuie să ai o anumită structură pentru asta, atribut și apanaj a ceea ce numim vocație monahală. Eu am trăit momentul lămuririi proprii în ce privește vocația monahală în condiții extrem de dure, – am trăit experiențe de neimaginat – dar acest moment a fost lămuritor într-un sens: acest traseu evolutiv nu ține de condiția omului în general. Nu oricine are vocație monastică, iar în cazul în care forțăm asumpția acestei evoluții și luăm forma unui vas la care jinduim și în care ținem neapărat să ne turnăm, ceea ce comitem nu e un act evolutiv, ci un act automutilator, – fiindcă ne forțăm într-o ipostază care nu ne e firească, – nu e a noastră – nu e noi. Astfel spirala mea a continuat, cu recunoașterea acestui fapt, către cine sunt în realitate: artistul ’anarhic’ a re-năvălit în mine cu tot ce e el – însă un nou el, cu răni, cicatrici, șanțuri adânci lăsate de lacrimi: de la mănăstire am fugit la Veneția – una din acasele sentimentale ale sufletului meu – unde să-mi pot reveni și să îi las pe cei doi să-și plângă pe umeri – artistul și monahul. Desigur, după o asemenea ‘spiră’ a vieții, niciodată nu mai ești același: artistul secular de după episodul monastic n-avea cum să mai fie, să mai simtă, să mai pulseze, la fel cu cel de dinainte, nimic n-a mai fost ca înainte. Dar sentimentul a fost acela al recuperării unui extrem de prețios, intim teritoriu al sufletului pe care aș fi putut să-l pierd și fără de care n-aș mai fi fost niciodată eu însumi.

…au fost timpuri în care îmi plăcea extraordinar de tare să fiu foarte deștept cu criticii, de pildă, și să-i surclasez pe propriul teritoriu, cel al teoriei artei, timpuri apoi în care mi-a fost rușine de asta, mă priveam înapoi cu durere, cu dispreț, cu autocompătimire într-o convalescență în care nu-mi venea să deschid gura – știți, ca personajul acela din Portocala Mecanică – timpuri în care am învățat câte puțin despre smerenie, câte puțin despre metanoia, am avut grația să le trăiesc câte puțin, am învățat să iubesc oamenii, să simt regret pentru păcat și puterea lui în lume…. – asta m-a pus, de pildă, în mod flagrant într-o poziție confrontativă față de ideea (atât de vehiculată acum) a artei ca factor perturbator: nu mai puteam face asta, nu mă mai puteam relaționa în acest fel cu ideea actului artistic. Au fost momente în care am avut sentimentul – deloc surprinzător, probabil – că nu mă mai pot conecta la mine însumi – cel către a cărui ipostază trecută încercam să mă îndrept după un episod ca cel monastic: cel pe care îl găseam acolo, în trecut, nu mă mai recunoștea, iar eu nu îl mai recunoșteam pe el. Și-atunci vidul își deschidea tărâmul-genune și mă trăgea să atârn deasupra lui. Spirala – știți: cu momentele ei iminente în care nu te mai poți relaționa cu sine, – nu mai știi exact cine ești, unde să-ți localizezi sentimentul conștiintei de sine, respectiv pe cel al reperelor sinelui.

„Eu nu pot gândi și simți decât românește”

 Rep.: Încercaţi să regăsiţi/recreaţi frânturi din România atunci când îmbrăţişaţi, ca artist, un nou proiect?

 N.G.: Nu e nevoie să re-creez asta; România e în mine, tot ce e și tot ce pulsează în mine ca substanță ‘creatoare’ e duh românesc, e România. Eu nu pot gândi și simți decât românește: liniile pe care le trag sunt românești. Dacă trag un cerc cu compasul, cercul ăla e românesc, chiar dacă acel compas e german și face toate cercurile la fel de rotunde, iar eu mă aflu în Canada. Substanța creativă are germinație tainică, iar această germinație are loc într-un spațiu în care ești forțat să îți atingi și să dialoghezi cu cele mai profunde tărâmuri ale tale: un loc în care nu poți fi cine ți-ar place ție să fii, ci unde ești doar cine ești. Ești față-n față cu adevărul. Sfinții Părinți spun “locul întâlnirii cu Dumnezeu e un loc al sacrificiului”: nu te poți întâlni cu Adevărul, fără sacrificiu. A nu putea fi nimic din ceea ce ți-ar place să fii, dar de fapt nu ești, a nu putea fi decât cine ești de fapt, în sensul cel mai crud, înseamnă deja un pas pe teritoriul sacrificiului. Pentru mine, acolo, în acel cerc al întâlnirii cu sinele, în centrul lui se află duhul românesc. E România acolo, fiindcă acolo mi-a germinat sufletul: tot ce am de dat, de-acolo vine. Tot ce vine din afară către mine, e primit de către duhul meu românesc. Indiferent unde te situezi în paleta tematică, ori în cea stilistică, ori a școlii de gândire, substanța e aceeași. Iar fenomenologia ei tainică, aceeași: ancorată doar în acel punct central al adevărului a cine ești, în punctul central al Pendulului.

 Rep.: Când v-aţi întors ultima dată în oraşul natal? Ce aţi mai regăsit acolo din urmele copilăriei?

 N.G..: La moartea tatălui meu, la care am participat la slujbă, ca diacon, în 2007. De-acolo am plecat la mănăstire: a fost momentul reîntoarcerii mele la mănăstirea Sihăstria – a doua mea încercare de a deveni monah. …urmele copilăriei? …știți, sufletul omului – duhul omului, mi-ar place mie să spun – lasă întotdeauna urme asupra locului, – își lasă urmele în duhul locului, așa cum își lasă urmele în sensibilitățile, memoriile, duhul unei persoane. Când te întorci acolo, într-un loc în care duhul tău a lăsat niște urme, ‘te recunoaște locul’, spun călugării. Locul te recunoaște. Duhul locului reacționează la venirea ta, la prezența ta. Și are un mod de a se deschide către tine, – își deschide ‘brațele părintești’, vorba unei cântări inspirate din Pilda Fiului Risipitor. Să știți că asta nu e o metaforă. Discutăm aici despre fenomenologia tainică – magică, dacă vreți – a relației între om și loc. Când emigrezi, de pildă, simți asta – dacă ești construit să simți asemenea lucruri, și dacă eventual îți pasă: duhul locului nu mai e același. Dacă există un duh al locului. Imigrantul român în Canada, de pildă, nu are ce găsi aici în acest sens: aici nu există un duh al locului, totul e gol. Hollow.

…revenind la întrebare, găsești în loc ceea ce a rămas în tine: aceea e măsura reală în care te recunoaște locul. Eu – m-am găsit pe mine. Mă vedeam jucându-mă în curtea blocului, ducând gunoiul, cioplind bețe să-mi fac arc, apoi cântând la chitară, fiind îndrăgostit: totul era acolo, în duhul locului, în memoria lui. Timpul era desfășurat ca o carte. Cu toate schimbările. Schimbările conjuncturale sunt transparente în fața duhului, să știți: el își vede de treaba lui, de conexiunile lui tainice. Culoarele relației între duhul omului și duhul locului sunt magice – ele transcend cărămizile și termopanul. M-am găsit acolo, da – în curtea blocului din Bacău, în apartamentul părinților, acum pustiit, în privirile vecinilor care mă cunoșteau de mic, în tendința lor de a-mi vorbi ca și când aș fi tot Nedi, puștiul gras de acum nu știu câți ani, în luciul balustradelor de la scara blocului, – toboganul meu de fiecare dimineață în drum spre școală. …știți filmul lui Fellini, Amarcord? Așa a fost.

 “Ca profesor într-o universitate teologică ai pe mâini Cuvântul lui Dumnezeu”

Rep.: Sunteţi un spirit viu, tânăr. Ce vă inspiră ca artist şi ca profesor care îşi doreşte să transmită cunoştinţele lui celor din bănci?

 N.G.: Ştiți,  îmi amintiți de un moment crucial din istoria omenirii: momentul în care Pilat din Pont, fiind în fața lui Iisus, L-a întrebat: “…și ce este adevărul?” – la care Iisus a rămas tăcut. Pilat a zâmbit, cumva între compasiune și condescendență și a crezut – și spus – că ‘omul e nebun’. Dar ca să primești răspunsul potrivit trebuie să pui întrebarea potrivită. În fața lui Pilat se afla Adevărul. Adevărul în persoană, – prosopon, în limbaj teologic ortodox: Adevărul nu era ceva, ci Cineva. Aș prefera așadar, dacă-mi permiteți, să răspund la întrebarea CINE mă inspiră. Din fericire, ceea ce am eu de predat – Teologia Icoanei – e ceva ce nu poate funcționa nici în afara relației mele cu Dumnezeu, nici fără – ori, în afara – a ceea ce sunt ca artist: sunt, cumva, ‘forțat’ să fac pace între cei doi – artistul și ‘monahul’ – și să-i pun într-o simbioză în care, fără nici o îndoială, n-aș reuși să-i pun de unul singur. Pentru tot ce ne vine ‘de dincolo’ – din nevăzutul au-delà de care vorbeam mai devreme – există o formă de coerență: o formă de coerență, atât a modului în care acest au-delà există, cât și a modului în care vine către noi. Iar această formă de coerență, starea ei ‘simfonică’, dacă vreți, lasă să se simtă o sursă personală: există o voință în spatele acestei fenomenologii tainice, magice a inspirației, există o conștiință care ține toată această ‘magie’ într-o formă coerentă: Dumnezeu. Îl putem gândi teologic, îl putem gândi filosofic, dacă vreți – dar orice traseu duce la prezența acestor ‘parametri’ justificatori și menținători ai stării de armonie, – de coerență simfonică – care pot fi doar ai unei persoane: Dumnezeu. Doar El e suficient pentru a putea acoperi într-adevăr ipostaza de sursă de inspirație.

Ca profesor într-o universitate teologică ai pe mâini Cuvântul lui Dumnezeu: asta e ce vorbești, asta e ce ai de transmis. Iar asta poate avea o singură sursă. O altă dimensiune – de data aceasta foarte personală și subiectivă în ce mă privește – este aceea a mea ca ‘reprezentant’ în lumea nordamericană a Ortodoxiei reale, venind de la ea de acasă: țara mea, România. Îmi încep cursul prin a specifica foarte limpede faptul că aici, la catedra de Iconologie, respirăm adevăratul duh ortodox, pe care eu, ca român, ca cradle ortodox, îl reprezint și îl aduc cu mine acolo. Nu ne mișcăm pe coordonatele intelectualiste ale unei ortodoxii-surogat, indusă și menținută doctrinar, ci pe acelea ale ortodoxiei trăite, așa cum e ea la ea acasă, fiindcă numai așa putem înțelege Icoana, – și numai așa o putem trăi dinlăuntrul ei.

 Rep.: Ce v-a mişcat sufletul din temelii în anii aceştia de când trăiţi pe pământ canadian?

 N.G.: Dorul de Dumnezeul de-acasă. Apoi, pustietatea acestui pământ de pe care au fost alungați fără pic de scrupul oamenii lui și pe care s-au instalat, pervers și abuziv, oameni goi și pragmatici, care au construit o nouă ordine: cea a banului.

„Ca artist român, ai picioarele înfipte solid într-un pământ care mustește de mistere”

Rep.: Este publicul canadian diferit de cel român când este vorba de artă?

 N.G.: Extrem de diferit: extrem. …Cum încercam să spun mai devreme, există, în opinia și înțelegerea mea, din punctul de vedere al relației cu fenomenul cultural, două tipuri de societăți: societăți în și pentru care cultura e o expresie și un atribut  ‘de sediment’ istoric al acelei societăți – toată germinația ei ca fenomen a avut loc în același timp, și împreună – ‘co-fenomenologic’, dacă vreți – cu evoluția societății respective, ceea ce, desigur, o pune într-o relație naturală, organică cu societatea respectivă, cultura e respirată firesc de oameni – și societăți create artificial, care nu satisfac criteriile a ceea ce numim de fapt societate și nu ar avea cum să le satisfacă – vivarii sociale create asumptiv în virtutea unor interese și nu urmând plenitudinea evoluției reale a unei societăți, pentru care cultura nu e decât o altă componentă a rețetei, o altă coloană în file-ul Excel care conține rețeta societății, un corpus străin care e plantat in vitro de către Marii Arhitecți ai societății respective, în viața ei. Desigur, cosmetica psiho-socială, marketingul de colonie bine finanțată și managementul social pot crea aparența unei societăți reale, respectiv pot induce, atât în interiorul ei, cât și către exteriorul ei sentimentul unei societăți în sensul cel mai genuin, dar toate acestea sunt fenomene și efecte de periferie și de suprafață, care nu schimbă de profundis relația între acea societate și componenta etichetată drept cultură. În prima situație se află România, în a doua situație se află – par excellence – Canada. Românul are o nevoie genuină de estetic, în orice formă și în orice sens am percepe această idee; românul are un anumit tip de vibrație naturală la estetic, un profil sensibil care îl pune într-o relație foarte vibrantă cu esteticul și toate atributele lui, în toate stările și manifestările lui, – suntem un popor cu o evoluție sufletească dominată de registrul sensibil. Desigur, în același timp vechimea culturii și devenirea ei furnizează puternice filoane-sursă, o puternică ‘infrastructură’ fenomenologică pentru actul creativ: ca artist român, ai picioarele înfipte solid într-un pământ care mustește de mistere – ceea ce nu se poate spune în nici o măsură despre societatea canadiană. Desigur, există aici enclave reprezentând culturi genuine, – est-europeni, sudamericani, latinoamericani, vest-europeni, africani etc – oameni care aduc cu ei o zestre culturală de o frumusețe, bogăție și coerență culturală extraordinară – însă totul intră în ecuația retorică menită să cosmetizeze imaginea societății, – în centrifuga marketingului politic și a retoricii sociale: e amputat/castrat corespunzător pentru a putea umple spațiul care-i este permis pentru a se face util sistemului, și nimic mai mult. Realitatea culturii respective rămâne, în fapt, într-o pozitie de outsider involuntar dizident. Toate acestea trasează reperele și determină profilul publicului canadian, – cu discretul amendament că sintagma ‘public canadian’ e foarte, foarte discutabilă, respectiv extrem de relativă semantic: într-un fel se va relaționa cu arta canadianul de origine din Chile, într-un alt fel cel de origine din Georgia, într-un alt fel cel din Camerun, – și într-un cu totul alt fel canadianul ‘locului’, ca să spun așa, – the raw Canadian. Vedem imediat diferența în percepție, în reacție, – nemaivorbind de înțelegere. În relația cu opera de artă, mediul receptor – publicul – ajunge la sentimentul de ‘frumos’, de valoare, mutație estetică ori emotiv-estetică – trăiește experiența estetică – în momentul în care în opera de artă, indiferent de limbajul artistic, subconștientul mediului receptor identifică, depistează o serie de repere cu care el rezonează. Ori, cum bine știm, subconștientul nostru este purtătorul unui întreg palimpsest-proiecție a culturii și spiritualității în care el a apărut și a germinat, întreaga ‘lume’ a culturii în care ne e dat să ne naștem e proiectată în, și purtată de către acest palimpsest existent în subconștientul nostru. Înțelegem așadar că depinde de genuitatea, naturalitatea, organicitatea, adevărul culturii din care provenim, să avem o relație mai mult sau mai puțin naturală, mai mult sau mai puțin organică, mai mult sau mai puțin autentică cu ceea ce numim artă. Nu putem astepta de la o persoană născută și apartenentă unei pseudo-culturi proprii unei colonii distopice să aibă o relație autentică cu fenomenul artistic, în toată plenitudinea, amploarea și profunzimea lui: relația unei asemenea persoane cu arta va purta atributele culturii care îi reprezintă realitatea, va fi o relație artificială cu o fenomenologie retorică, o relație distopică. Ce e problematic în societățile arhitectate și dominate de legile distopiei e faptul că orice e specific distopiei e pus pe poziție de putere, pe poziție de lege fundamentală și definitorie, – așadar ce e autentic are șanse foarte mici să pătrundă la acest nivel, la acest cerc al puterii: rămâne o resursă veșnic disponibilă și veșnic ignorată. În cazul Canadei, ignorată programatic, strategic, cu precizie și determinare.

“Einstein era un artist”

Rep.: Cineva spunea că în alcătuirea sufletească a unui artist intră obligatoriu şi credința. Cum vedeţi dvs. acest lucru?

N.G.: cred că am acoperit acest subiect, în mare parte, în ceea ce am spus mai sus; cred că artistul este purtătorul ‘la temperatură maximă’ al acestei dimensiuni a omului, – tendința de a transcende în mod natural și constant realitatea imediată. Artistul e, prin structură și vocație, un vizionar; fiindcă dacă ești doar un reiterator dibaci a ceea ce s-a făcut înainte de tine ești un bun meșteșugar, doar (deși îndrăznesc să-mi imaginez că și în lumea adevăraților meșteșugari există dimensiunea viziunii). Fără această tendință, deci, de a transcende realitatea imediată nu poți fi artist: artistul ’palpează’ și accesează natural și permanent teritorii negândite, nebănuite, necunoscute – nici publicului, nici lui însuși: el e, însă, primul care le ‘substanțiază’, le aduce la un nivel de concretețe și accesibilitate publicului prin limbajul artistic pe care-l cunoaște. Ori, ceea ce transcende imanentul ține de spiritual. Sigur, putem gândi spiritualul într-o infinitate de maniere, dintr-o infinitate de unghiuri; însă spiritul rămâne ‘avangarda’ omului-creator: spiritul e singurul resort, singura pârghie care poate accesa necunoscutul, negânditul, – chiar eventualul inexistent. Știți filmul lui Tarkovsky, Stalker? – spiritul e acea piuliță pe care o aruncă înaintea lui, în Zonă, Stalkerul; Zona e necunoscutul în mod quintessential- mai mult decât atât – un necunoscut într-o continuă metamorfoză, motiv din care în Zonă nu există drum de întoarcere. Pe acest fel de teritoriu se mișcă artistul: el e un Stalker.

Ei bine, pentru asta – pentru a-și trăi vocația și împlini misia, pentru a se putea trăi pe sine în ipostaza care i s-a dat de trăit – trebuie ca acest ins să fie înzestrat, să aibă ca atribut ființial ceva ce îl pune într-o poziție de relație naturală, de ‘confort’ am spune chiar, cu tot acest orizont al necunoscutului, impalpabilului, negânditului, transcendentului: gândiți-vă puțin, – relație naturală cu transcendentul. Trebuie să existe o valență a acestei ființe care să îi ofere posibilitatea mișcării pe acest teritoriu altfel de negândit, – o pârghie care să-i deschidă acest orizont în care să se poată mișca firesc. Această pârghie e credința. Sfinții Părinți sunt foarte clari: “…credința nu e o încredere, credința e o putere.” Puterea de a aduce acel spațiu de negândit într-o poziție palpabilă și accesibilă. Când eram student la Teologie în România, a venit odată Părintele Rafail Noica și a ținut o conferință în care a spus cam așa: “…veți merge în lume să propovăduiți Cuvântul lui Dumnezeu și vi se va spune, ‘…haaaaai, dom’le, fugi de-aici, că e imposibil!’ – iar răspunsul e, – păi bineînțeles că e imposibil, că asta e Dumnezeu!, – El asta e, – e Imposibilul-dar-Adevărat! Păi dacă ce face El nu ar fi imposibil, ce fel de Dumnezeu ar mai fi și ăla?, – așa aș putea ‘dumnezei’ și eu, și dumneata, și dumneata,…” …acest imposibil, atât de firesc la Dumnezeu e teritoriul pe care se mișcă artistul, – Stalkerul. Credința trebuie înțeleasă antropologic, cred eu, ca vector, valență, pârghie a omului, a staturii umane, nu neapărat ca apanaj al bisericosului maniac suferind de o acrivie exasperantă a regulilor. Să nu uităm că Hristos era într-o foarte tensionată și radicală opoziție cu reprezentanții regulilor. Știți ce-a spus Einstein? – “…un om de știință cu adevărat serios e în mod obligatoriu un om profund religios.” Einstein privea în transcendent, în nemaivăzut și nemaiștiut așa cum privim noi pe fereastră cum ninge. Einstein era un artist.

 Rep.: Mai găseşte arta, în forma ei clasică, ecou în sufletul generaţiei de azi?

 N.G.: Formă clasică? Ce înseamnă formă clasică? Noțiunea de ‘clasic’ e o noțiune mobilă, dragii mei. Violonistul newyorkez Nigel Kennedy a fost întrebat într-un interview despre noua lui abordare ‘postmodernă’ a lui Vivaldi, – cum vede el funcțional acest continuum stilistic între segmentul clasic și Beatles, la care Kennedy a răspuns, – “…Beatles?, – păi Beatles sunt clasici.” Eu, personal, nu am deloc sentimentul că noțiunea de ‘clasic’ e aplicabilă la Beatlesi,  deși, depinde cum înțelegem, în intimitatea ei, fenomenologia ajungerii în această ipostază de clasic – însă trebuie înțeles că acest reper, clasic, e într-o continuă progresie și într-o continuă mișcare, – el gliseaza permanent pe abscisa istoriei culturii, nu e bătut în cuie. E foarte important de înțeles acest lucru, fiindcă el reflectă de fapt fenomenologia succesiunii generațiilor, și e chiar un efect al ei. Acel ecou de care vorbiți trebuie creat în sufletul generațiilor, iar asta e treaba culturii. Nu ne putem aștepta să facă asta politicienii, nici economiștii, nici armata: e treaba culturii. Arta – reprezentanții ei, fie ei artiști sau liota de teoreticieni dătători-cu-părerea din jurul lor – trebuie să învețe cum să facă acest lucru, și să-l facă bine. Și sunt multe situații în care e limpede că acest ecou există. Personalul muzeului Luvru – dar nu numai, și cei de la MoMa fac acum asta, și cei de la Guggenheim – organizează ateliere în cadrul muzeelor, – acolo, acasă la operele de artă, în mijlocul lor – ateliere în care copiii sunt puși într-un contact activ-creativ cu operele de artă, – le re-creează, de pildă, din moduli din plastic pe podea la scară gigantică (Luvru): cineva a gândit un demers care conectează patternul lego – construcția din moduli de plastic, atribut elementar al lumii copiilor de astăzi – cu Gioconda, de pildă. Cele două ‘lumi’ sunt puse în dialog fără riscul de a crea copilului starea tensionată și covârșitor-plictisită că i se bagă pe gât chestii prăfuite prin prelegeri ucigătoare, în același timp în care substanța vizuală și lumea lui DaVinci, a cinquecento-ului italian devin accesibile copilului, care, cu mari șanse, va deveni un tânăr în care acest moment din istoria artei va avea sigur un ecou. Ecoul se creează, așadar, nu trebuie să ne așteptăm să fie un dat: nu ne putem permite să ne relaționăm pasiv cu ideea acestui ecou.

„De acasă avem cu toții o nevoie vitală”

Rep.: Noica afirma, referindu-se oarecum şi la credinţă,: „Tragicul lipsei de tragic: nimic deasupra noastră”. Ce forma ia această afirmaţie în timpul actual?

 N.G.: Nimicul e tragic în mod natural, în mod esențial aș spune, dacă am putea pune nimicul și esența în aceeași ecuație. Din fericire, mintea omenească nu poate avea o percepție deplină – ori, reală – a nimicului. Nimicul e de negândit și de neacceptat, de fapt, minții omenești. O ființă creată să existe în ipostaza de creator – fie el chiar și demiurgic – nu poate fi orientată către a gândi nimicul: el gândește quanta, gândește ceva-ul, gândește 1-ul, nu 0-ul. Desigur, se încearcă, – așa cum bine știm – ca lumea de astăzi să fie structurată într-o formă matriceală care să ne facă opaci și inconștienți la eventualitatea nimicului, în acelasi timp în care ‘frecvența’, starea terifiantă a nimicului ne e indusă subtil – ceva între Matrix și Truman Show, care însă nu va izbândi – dar acesta e gândit ca demers, nu reflectă pârghiile reale ale ființei umane și misterul ei, și nu e compatibil cu ființa umană. Metamorfoza continuă a coordonatelor istorice ale lumii omenești poate lăsa loc aparenței că nimicul a început, de la un moment dat, să-și facă loc, să-și câștige o poziție care s-a ‘naturalizat’ în eșichierul vieții omenești, – dar omul nu are căderea și/sau puterea de a naturaliza acolo unde nu a creat, fie el chiar și Mare Arhitect. S-a lucrat mult și cu un aparent uriaș succes la inducerea ideii și a senzației că ar fi posibil, dar nu e. Deci nimicul – cu aplicația lui, ‘nimic deasupra noastră’ – rămâne o încercare, un virus creat în laborator care, ca orice virus creat în laborator, are o traiectorie limitată, respectiv o existență efemeră.

Rep.: A rămas România „acasă” sau aţi inclus şi Canada în acest peisaj cuib, de care fiecare dintre noi avem atâta nevoie?

 N.G.: Da, de acasă avem cu toții o nevoie vitală: dar tocmai fiindcă nevoia e vitală, nu putem substitui acasă cu un produs artificial – oricât de dibaci articulat – care, datorită artificialității lui, nu poate susține ceea ce e în noi și trebuie neapărat să rămână, viața. Nu poți fi viu în lipsa adevărului. O nevoie vitală nu poate fi acoperită în lipsa adevărului. Sigur că există în fiecare dintre noi ceea ce numim – într-un mod, în realitate, foarte cețos și relativ – potențial de adaptare. Această pârghie cicatrizatoare poate acroșa niște repere ale teritoriului pe care te afli, te poate poziționa confortabil în relație cu ele, poate lăsa sau chiar facilita cimentarea unor conexiuni între tine și acel teritoriu, îți poate crea, așadar, un context funcțional în care să fii suficient de confortabil încât să ți se pară că poți exista în el pe deplin, în toată profunzimea și amploarea ta de ființă umană (pe care de obicei nu ți-o cunoști), dar de la acest tip de confort și până la acoperirea întregii taine a ceea ce înseamnă acasă e o cale lungă. Acest tip de confort are, cred eu, un caracter iluzoriu – caracter care poate deveni invizibil, dar nu poate fi anulat. Ca imigrant, însă, trăiești – conștient sau inconștient – drama liniei de separație dintre adaptare și resemnare, linie de separație care e atât de fină, și la care sistemul lucrează atât de bine să o facă invizibilă, încât poți foarte bine să trăiești ca resemnat fiind sigur că ești un adaptat.

Așadar pentru mine – așa cum spuneam și mai sus, în contextul altor întrebări – acasă rămâne România, – respectiv Grecia, strămoșii mei din partea mamei fiind greci – simt asta fizic când pășesc pe pământul acestor țări, starea de acasă survine în mod automat și simt seva locului urcând în mine din pământ – locurile unde simt că îmi respiră și pulsează duhul pe deplin. În Canada pot funcționa, pot fi confortabil – respectiv în USA, unde predau la facultate – însă toate acestea nu înseamnă acasă. Există o excepție: starea de rugăciune. În rugăciune sunt acasă. Oriunde.