Oameni frumoşi, oameni cu sufletul plin de idei, oameni care se dăruiesc celor din jur aşa cum ştiu ei mai bine: printr-un cuvânt, printr-o îmbrăţişare, printr-o postare pe facebook, o baghetă caldă împachetată frumos, o mâncare gătită ca la mama acasă, în România. Pentru că asta au în comun oamenii pe care vă invit să-i cunoaşteţi în seria de interviuri pe care o  lansăm, acum: sunt români care trăiesc în diferite coţuri de lume, care văd alte zări dimineaţa la ferestre, dar care au, ascuns bine în suflet, o fărâmă de dor de „acasă”.

Ea, Laura, are 26 de ani, este copywriter și s-a născut în Gheorgheni, judeţul Harghita. El, Andrei, este inima ei, muntele ei, libertatea ei, iar Tic e căţelul pe care îl smotocesc amândoi cu aceeaşi dragoste. Laura a lansat prima carte în toamna anului trecut, pe meleag românesc. În pragul lansării celui de-al doilea volum i-am găsit locuind în Kostanz, Germania, pe picior de plecare spre alte orizontori. Pentru că „ei doi n-au un Acasă. S-au plimbat din casă în casă, având în fiecare anotimp alte chei în buzunar. Cu alt breloc, cu altă broască, altă ușă. Altă liniște a camerelor. Alte crăpături în tavan. În scurt timp ea își alegea cel mai luminos loc din casă, locul unde să-și bea cafeaua ori să moțăie cu o carte în brațe, înghesuită în fotoliu de cățelul lor dolofan. Fiecare bucătărie au umplut-o cu aburi de ceai. În fiecare casă s-au certat și s-au împăcat. Au cântat și au sforăit. S-au fugărit și-au stat în coridoare, sprijiniți de pereți, făcând planuri pentru mai departe. În fiecare casă au zgâriat un prag, au spart un pahar, au schimbat un bec și au măsurat timpul“.

Doamnelor, domnilor, Laura, Andrei şi Tic!

Reporter.: Te pregăteşti să lansezi al doilea volum, după ce prima carte cu semnătura ta: „Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini” s-a bucurat din plin de succes la public. Ce consideri ca fiind principala diferenţă între lansări şi care sunt obstacolele întâlnite la acest al doilea „proiect”?

Laura Baban: Da, iată-mă-s la a doua carte, deși n-am crezut. După prima carte simțeam că nu mai știu să leg două cuvinte! Mă așezasem în ea toată. Apoi mi-am luat vacanță și-am fugit în Islanda. Și tot călătorind s-a născut ideea continuării primei cărți. Dacă prima carte a fost mai mult despre Tic și despre aventurile lui, a doua va fi mai mult despre mine și Andrei, cu Tic atașat de suflet. Cred că asta este principala diferență. Cât despre obstacole… Când îți iei cartea în spinare și refuzi să te duci cu ea la o editură pentru că o iubești prea mult, începi să înveți tot ce înseamnă tehnoredactare, copertă, tres, forzat și alte lucruri pe care scriitorii n-ar trebui să le știe. Că ei scriu. Dar asta e povestea pe care am ales-o pentru proiectul meu din hârtie și nici nu mă plâng. Am o lume mare, plină de prieteni pe care mi-e teamă că nu-i merit, prea sunt buni și generoși. Prea mi-au întins zece mâini. Și-atunci cum să nu reușesc să trec peste obstacole?

Rep.: Ce anume te-a determinat să scrii, dezgolindu-ţi cu fiecare rând sufletul şi lăsându-l să fie atins de priviri străine şi uneori indiscrete?

L.B.: Am început să scriu după durerea pierderii lui Tic. Când l-am regăsit, m-am prins cu ghearele de orice clipă frumoasă și-am început să le transform în amintiri din cuvinte. Să nu uit. Să nu pierd. Să nu dispară totul dintr-o dată. Am scris pentru mine, cea de mâine, cea de anul viitor. Și acum tot pentru mine scriu. Și pentru copiii mei. Trăiesc două iubiri care nu-mi mai încap în piept, iubirea pentru Andrei și iubirea pentru Tic. Și tot ce iese din piept se transformă într-o carte. Scriu cu pieptul deschis. Nu mi-e frică de privirile străine și indiscrete, căci mă pot ascunde oricând în spatele lui Andrei. Ai văzut ce înalt e?

Rep.: O bună parte a publicului tău s-a format pe Facebook. Cum vezi tu, ca tânăr autor, comunicarea pe o reţea de socializare? Înlesneşte contactul între oameni sau dimpotrivă, face ca virtualul, cu tot ce implică el, să fure tot mai mult din cotidian?

L.B.: Cred că aproape tot publicul meu m-a cunoscut pe Facebook. Eu îi sunt datoare vândută lui Zuckerberg! Pe Facebook l-am întâlnit pe Andrei. Pe Facebook l-am regăsit pe Tic după ce-a fugit 10 zile de acasă. Pe Facebook am întâlnit toți Oamenii lui Tic, oamenii care mi-au donat bănuți și care m-au ajutat cu cartea. Iubesc comunicarea asta, mi-a adus sute de oameni care mi-s dragi cu adevărat. Ce înseamnă să ”fure din cotidian”? Păi cotidianul îl facem noi, nu-i nicăieri bătut în cuie că trebuie să ieși duminica alături de 5 prieteni la un grătar. Poate ai chef să vorbești cu 30 de prieteni pe Facebook! Nu mă înțelege greșit, eu sunt prima care iese pe ușă să întâlnesc un prieten. Sunt prima care fuge la munte și prima care se suie pe bicicletă. Dar îmi dau seama că Facebook-ul mi-a adus oamenii mai aproape. Și uneori nu se poate altfel… decât pe Facebook.

Rep.: Ai avut momente de îndoială referitor la capitole/părţi pe care ar trebui sau nu să le incluzi în carte? Detaliază, te rog, răspunsul.

L.B.: Am avut. În a doua carte am un capitol întreg rupt dintr-o bucată a sufletului care doare tare și care mă bucură la fel de tare. N-am știut dacă e bine s-o așez în carte. M-am perpelit multe nopți cu lacrimi în ochi neștiind cum va fi primit gestul meu. Nici acum nu știu. Însă ”scripta manent”, și mi-am dorit mult să rămână undeva o iubire care m-a făcut mai om.

Rep.: Apari mereu în formula genială de 2 sau 3, respectiv Laura – Tic, Laura – Andrei, Laura – Andrei – Tic. Când are Laura nevoie de singurătate?

L.B.: Frumusețea de-a avea un cățel este că poți fi și singur, și împreună. Frumusețea de-a avea o relație sănătoasă e aceeași. Asta e singura singurătate pe care mi-o doresc, ei doi să fie aici, într-un mod în care pot fi singură dacă asta vreau. E libertatea unei lumi în care fiecare are locul lui, iar ferestrele și ușile sunt mereu deschise.

Rep.: Care e locul unde te refugiezi când îndoielile de orice fel ţi se strecoară în suflet?

L.B.: În brațele lui Andrei. Orice durere am, o boțim între noi. Andrei e un om despre care voi scrie zece cărți și tot nu voi fi spus totul. Este muntele meu.

Rep.: Fiecare cuplu are o frază magică, în afară de tainicul “Te iubesc”. Care e fraza magică a ta şi a lui Andrei?

L.B.: ”Te iubesc până la Pluto și înapoi!” Hahaha! Și într-o zi, pe trenul de la Geneva la Nisa, am găsit într-o carte de curiozități chestia asta:

Rep.:  Ce v-a determinat să porniţi în colţuri de lume şi să lăsaţi în urmă căldura peisajului cuib?

L.B.: Noi n-am avut niciodată un ”acasă”. Ne mănâncă în c** mereu! Să plecăm! Să vedem! Ce-i mai departe? Dar oare acolo? Avem un vis: să locuim o vreme în Asia. Unde crezi c-o să aterizăm cât de curând? În Asia! Noi suntem din aceia care n-avem liniște până nu ne îndeplinim visele.

Rep.: Cum ţi s-au părut românii pe care i-ai întâlnit de când colinzi tărâmuri şi saluţi dimineţi în noi orizonturi?

L.B.: Sunt oameni de-ai mei. Așa îi simt. Sunt calzi și împărțim mereu pentru câteva minute dragul de-a vorbi românește.

Rep.: Să presupunem că pentru o zi te poţi teleporta în oraşul natal. Care este primul loc către care îţi îndrepţi paşii? (excludem casa părintească).

L.B.: Aș fi vrut să spun dormitorul părinților, unde să stau cu picioarele în sus cu mama. Dar dacă mă pui să exclud… M-aș duce la școală. A doua lansare pentru prima carte a avut loc la școala mea, cu foștii mei profesori, cu elevi actuali. Doamne, ce minune să fii înconjurat de copii! Nu știu lui Tic cât i-a plăcut, dar eu m-am simțit cum trebuie să se simtă copiii mici când înoată în lăzile alea mari cu mingi colorate. Așa mă simțeam printre zâmbetele lor. Îmi amintesc c-am nimerit într-o pauză și m-am dus cu fetili la baie să bârfim. Eram mai înaltă decât ele cu două capete. Dar ele mă îmbrățișau și-mi povesteau gureșe tot felul de nimicuri mari. Acolo m-aș duce. Printre cei mai mici cititori ai mei.

Rep.: Acelaşi exerciţiu de imaginaţie aplicat pentru un meleag nou unde ţi-a rămas inima.

L.B.: M-aș întoarce în Islanda, în cele mai frumoase 10 zile petrecute acolo. Am colindat jumătate de insulă alături de oameni care mi-ar fi putut fi cei mai buni prieteni. Mi-e dor să urc cu ei de-a lungul cascadei, să culegem afine și să ne cunoaștem printr-un joc simplu, cu o sfoară și un băț. Au fost zile de cer senin și cald în jur, pe-o insulă înghețată.

Rep.: Ce ai învăţat cel mai de preţ de când hoinăreşti departe de România?

L.B.: Că Andrei e omul meu. Fiecare merită să aibă un om. Omul spre care fugi, omul pe care îl ții de mână, omul care face zid împreună cu tine împotriva oricui. Omul care știe să-ți recunoască problemele după oftat. Omul care se trezește noaptea să te invelească, pentru că dormiți într-un subsol umed. Omul ăla. În care crezi atât de mult că-i pui inima în căușul palmelor și știi că-i un loc mai bun pentru ea decât pieptul tău.

Rep.: Dacă Tic ar fi atins de o baghetă fermecată şi ar prinde glas uman pentru o zi, care crezi că ar primul lucru pe care l-ar spune lumii despre tine şi Andrei?

L.B.: Că suntem nebuni! Că-l învârtim prin aer, îl învățăm să meargă cu skateboard-ul, că nu-i dăm destule recompense! Hahaha! Ar zice că suntem țăcăniți. Dar că suntem țăcăniții lui.

Rep.: Tu, Andrei şi Tic colecţionaţi pietre. Mai mult sau mai puţin pefecte, mai aspre sau mai poroase, stau o bună vreme ascunse sub pat. Care e rostul lor şi ce poveste îţi spun la apusuri de soare?

L.B.: Singura mea bijuterie, în afară de zâmbetul de pe față, e o piatră. O port la gât. E din Islanda, am luat-o de pe plaja neagră. E rotundă și rece. Ca dorul meu de Tic. Adormeam cu ea în mână. O sărutam când mi-era frică pentru Tic, căci trăiam cu groaza că va fugi din nou de la bunica. Cred că pietrele sunt un fel de bănuți cu care plătim fericirea.

Rep.: Fiecare om are un bau-bau. De ce/cine ţi-e frică în viaţă?

L.B.: Mi-e frică de moarte. Nu a mea. A lui Andrei. A lui Tic. A părinților mei. A surorii mele. Mi-e frică de moartea bunicii. Mi-e îngrozitor de frică să-i pierd.

Rep.: Cum te-ai descrie în cinci cuvinte?

L.B.: Andrei, Tic, inimă, cuvânt, zâmbet

Rep.: Personajul de basm cu care Laura rezonează cel mai bine este…..

L.B.: Tic, din Cireșarii

Rep.: Ce culoare ar avea Tic dacă nu ar fi alb? (poţi alege orice culoare)

L.B.: Verde!

Aşadar, Laura, Andrei şi Tic au scăpat în lume! Nebuni, frumoşi, autentici. Dacă pentru lansarea primului volum -„Domnul Tic şi alte iubiri de pe Muşatini”, Laura şi-a vândut fabuloasa colecţie de rochii de poveste, de această dată, din Germania, fata năstruşnică a lui Tic are altă idee: invită iubitorii de carte şi de călătorii magice să cumpere timp oprit în ace de ceasornic. Mai pe româneşte, Laura îşi vinde colecţia de ceasuri pentru a aduna fondurile necesare publicării volumului „Domul Tic şi alte iubiri de prin lume”. Impresionant este că prietenii de pe Facebook s-au mobilizat (mulţi nici nu i-au întâlnit vreodată pe cei trei eroi de poveste) şi scot la licitaţie şi ei diverse lucruri handmade, de la turtă dulce pictată manual, până la seturi de bijuterii gingaşe şi coşuri de nuiele ce adăpostesc săpunuri parfumate. Totul pentru un proiect de suflet. Pentru că se simt parte din viaţa migratoare a lui Tic.

Pe Laura o găsiţi pe Facebook (https://www.facebook.com/domnulTic?pnref=story), iar în aprilie, după lansarea cărţii cu patru picioare, care se plimbă prin România, Islanda, Germania şi Franţa, sperăm să v-o aducem iar în dar, într-un interviu cu numărul doi. Până atunci, vă poftim să o citiţi, descoperiţi şi susţineţi într-un proiect umblător, nebun de frumos şi care merită o mie de zâmbete.