Am fost dimineață la cumpărături și, printre altele, am luat portocale. Și de fiecare dată când ajung la raionul de “Fructe și legume” și văd lăzile frumos aranjate cu plase de portocale, mă simt ca în Rai. Într-un fel de Rai al copilului din mine, care într-o vreme de demult, numită comunism, primea exact patru portocale pe an, împărțite exact: două erau în cadoul de la Moș Crăciun, două în cel de la Moș Gerilă (aici trebuie să fac o pauză, să râd și să vă întreb dacă vă mai amintiți de Moș Gerilă? Și dacă știați că el aducea cadouri și celorlalți copii din țările comuniste? Eu nu știam, dar soțul meu german mi-a zis că în Germania de Est copiii nu îl așteptau pe Moș Crăciun, ci pe Papa Frost – un Gerilă nemțesc inventat din aceeași considerente din care noi ne-am trezit cu moșul ce aducea daruri de Anul Nou).

Dar să revenim la portocale, al căror miros face parte din tot ce înseamnă luna Decembrie. Nu știu dacă voi știți ori știați cum erau aduse portocalele în galantarele comuniste, dar eu știam. Toți copiii din zona Crișan știam. Veneau în remorca unui tractor, la grămadă, un tractor ce parca în spate la Fortuna și a cărui apariție o urmăreau toți puștii încă de când calendarul arăta primele zile ale lui Decembrie. Evident, tractorul nu venea așa repede, cred ca era doar după data de 20 a lunii, dar asta nu însemna decât că așteptarea și suspansul creșteau direct proporțional cu dorul nostru de portocale. Prietena mea cea mai bună din anii respectivi locuia fix în blocul cu alimentara de la Fortuna,  deci aflam când vin portocalele cu precizia cu care marmota învelea ciocolata în staniol. Și pentru că ea stătea la etajul doi, nu doar că ne lipeam mutrele și mâinile de sticla ferestrei, holbându-ne la bogăția din remorca parcată cu ochi mari ca ăia de melc, dar mai și făceam plan după plan cum să punem mâna pe portocale. Ideile se învârteau toate în jurul unei sfori legate de clanța geamului, pe care noi să coborâm ca niște Ninja direct în remorcă (habar nu aveam la 5-6 ani ce sărăcie e Ninja ăla, dar Gabi – fratele mai mare al prietenei mele insista că-i vital) și să luăm atâtea portocale câte putem duce și să fugim. Și aici planul se cam sfârșea cu un oftat de-ăla adânc, din adâncul pieptului, și nasurile se turteau și mai tare de sticla ferestrei.

Când găseam cele două portocale în cadoul de la Moșu’, mă încerca bucuria că le-am primit, dublată de dezamăgirea că-s doar două. Noi împărțeam totul în casă, așa că fiecare portocală ajungea împărțită cu părinții și bunicile, deci feliile alea aromate care mi se cuveneau la împărțeală  deveneau cu atât mai prețioase cu cât erau puține.

De asta poate chiar și acum cumpăr portocale puține. Pentru că sunt prețioase, pentru că pentru mine ele reprezintă un răsfăț, ceva ce nu va sta și nu va fi niciodată pe toate gardurile, deși se găsesc acum în supermarket pe toată durata anului. Când iau portocale, mă gândesc instant cât sunt de norocoasă că mi le pot cumpăra. Că mă pot bucura de ele, că le pot savura aroma și mirosul.

Și aici voiam, de fapt, să ajung. Să vă întreb, voi când v-ați bucurat ultima dată cu adevărat de portocale? Ori de o bucată de plăcintă bună tare, făcută de mama ori bunica? Voi când v-ați bucurat cu adevărat de omul de lângă voi, fie că e soț, soție, părinte, frate, soră ori bunic? Când v-ați oprit din goana vieții, ați tras aer în piept și v-ați gândit cât de norocoși sunteți că îl aveți pe omul acela lângă voi? Omul acela cu care împărțiți o casă, o familie, o cana de cafea, un film când se face seară? Voi când ati avut timp să vă gândiți cu adevărat la el, și nu dacă a dus gunoiul ori dacă a uitat ori nu să ia pastă de dinți, ci dacă îi e bine, dacă e mulțumit, dacă e fericit? Voi când ați stat de vorbă cu omul de lângă voi și să îl întrebați dacă e fericit? Dacă are poate ceva ce își dorește ori visează?

Ultimii 10 ani și viața în multe orașe europene și între multe culturi de pe toate continentele mi-au arătat un singur lucru: că indiferent de vârstă, oamenii visează mereu, chiar dacă visurile sunt estompate de chestii din cotidian. Iar portocalele din copilărie m-au învățat să nu iau nimic “for granted”, sa nu consider că oamenii și lucrurile mi se cuvin doar pentru că sunt acolo, lângă mine. Ei trebuie prețuiți, pentru că suntem norocoși să îi avem. E cam ca și cu lucrurile mărunte, de care uităm să ne bucurăm în fuga noastră continuă după un apartament mai mare, o casă cu living room de 20 de metri pătrați, după un salariu mai bun, după o mașină nouă și lista poate continua la infinit.

Acum, că tot stăm în casă, luați-vă timp cu voi înșivă, vă rog, făceți-vă o cana de cafea și desfaceți o portocală și gândiți-vă la toate persoanele și lucrurile mărunte care vă fac să zâmbiți peste zi. Și gândiți-vă cât de fericiți și de norocoși sunteți și atât.