Ar trebui să fie declarat rezervație naturală. Viața sub toate formele care însuflețește lacul de la Vârșolț merită să fie protejată. Nu, nu merită, trebuie să fie protejată, pentru că, oricum, natura devine din ce în ce mai mult un fel de amintire: pădurile sînt tăiate, râurile de munte sînt băgate în conducte, lacurile sînt poluate și împărțite între cei care au îndeajuns bani să dea unde trebuie, munții sînt trensformați în pârtii de schi, iar braconajul e omniprezent… Urmele lăsate de om sînt deja atât de adânci, încât trebuie făcut ceva ca să mai păstrăm ce a mai rămas din natura încă nedevenită un sclav al societății umane, care ia tot din jur, dar nu dă nimic înapoi.

Acolo, unde apa lacului Vârșolț a creat o lume mai mică într-o lume mai mare, viața e la ea acasă. Iar viața trebuie respectată.

M-am oprit la marginea apei în penultima zi din an, uitând de agitația omului în goana după mâncare, în goana după băutură, în goana după haine de sărbătoare.

O zi, chiar dacă-i ultima
dintr-o săptămână sau o lună sau un an,
e tot o zi,
poate prima,
poate ultima zi a vieții.
Zilele se numără doar în calendar.
Atât.

Între aripa stângă
și cea dreaptă
a rațelor sălbatice
de pe lacul ăsta cu reflexii ale privirii
– unele sînt colorate în verde aprins –
inima nu bate a numărătoare:
prima, zi, a doua zi,
penultima zi, ultima zi.
Inima doar bate.

Și privirea mea bate
până hăt-departe de s-a curbat orizontul,
la fel ca pleoapa care s-a ridicat
de pe ochi
când mâna care m-a scos din
pântecele mamei
m-a trezit la viață.
O altă viață, nu cea de dinainte.

Sînt mai rapide decât zâmbetul meu
a amintire
rațele sălbatice de pe lac
și se ridică aripă cu aripă
deasupra apei
deasupra lumii în care omul
nu mai este om,
ca și când ar căuta un ceas
care să numere timpul
de la dreapta la stânga
ori de la stânga la dreapta
niciodată de sus în jos.

Chiar, o să se inventeze
vreodată – dacă da, ar conta? –
un diapazon pentru ascultat timpul
pentru acordat bătăile inimii
a nemurire?

Lacul stă cu dealurile afară
cu aripile păsărilor
înăuntrul ochiurilor de apă
ale fâlfâitului aripii
din partea dreaptă a inimii
din partea stângă a inimii.

Nu-s doar aripi, o, lacule,
nu-s doar aripi, o, timpule,
sînt bătăii ale inimii
pe care le simt ca ale mele,
de-mi coborâse urma pașilor atât de
adânc în mâlul de la margine de apă
încât valurile s-au întors din larg
uitând să-mi mai numere secundele:
prima secundă a restului vieții,
a doua secundă a restului vieții.
a treia secundă a restului vieții…