O zi pe dealurile ce înconjoară satul sălăjean Bozna, sfidând depărtările şi încurajând privirea să vadă umbrele Vlădesei, şi e destul ca să-ţi doreşti să rămâi acolo, să vezi şi să auzi mai mult… să descoperi clopotul de aur, de pe Dealu’ Comoara, ca apoi să-ţi dai drumul în fugă, drept în Valea Breabănului, să-ţi alini setea La izvor, în Rât, să-ţi faci palmele streaşină ca să vezi silueta crucii de pe Măgura Boznei şi Părul lui Sidor- pomul pe care nu are voie să-l taie nimeni, pentru că e punct topografic. Să vezi cum se strânge fânul în Feţe, să cauţi să recunoşti cu privirea: La Vraniţa, Poieni sau În Dos. Să dai, în vârful dealului, peste o jumătate de maxilar de bovină şi să vrei să crezi că ai în faţă, nimic altceva, decât maxilarul unui oroieş. Să aştepţi noaptea, doar pentru aţi face curaj să mergi, de unul singur, până la Podul Miresei, pentru a provoca mireasa moartă să apară şi apoi să o iei prin păduri, doar, doar îi vedea strejele dansând. Să stai, o noapte întreagă, În T’aliţel, să asculţi freamătul pădurii, să priveşti stelele şi să bei apă proaspătă de izvor. Şi toate astea, pentru că poveştile Boznei sunt încă vii în memoria tinerilor satului şi bunicii mai au gheme de depănat, celor care se opresc să-i asculte.

Clopotul de aur de pe dealul Comoara

E destul să laşi paşii să te poarte, printre pomi şi cruci, către bisericuţa de lemn a satului, veche de 400 de ani, că de acolo te iau în primire pomii de măr cu fructe colorat de coapte, în septembrie. Roşii- dulci, portocalii- făinoase, galbene- aromate, mari sau mici te îmbie să-ţi laşi gusturile în voia lor şi să iei câte o muşcătură din toate. „Ăsta roşu e cel mai bun. Ba, nu încearcă-le pe astea mărunte. Hei, aţi încercat astea portocalii, sunt făinoase. Mie îmi plac cele galbene. Astea dacă rămân iarna şi îngheaţă sunt grozave, zici că sunt răscoapte.“ Şi tot aşa, dintr-un măr, în altul, urcând pe nesimţite, ajungi La izvor, în Rât, unde se pare că cineva a acoperit izvorul cu o lespede, destul de greu de urnit. Două, trei guri şi apa răcoroasă şi vie deschide sertarele copilăriei şi poveştile prind a curge. „Dealul ăla e Dealu‘ Comoara, acolo ziceau bătrânii că zace îngropat Clopotul de Aur şi noi ne-am strâns să-l căutăm. Aveam un avânt de am fi putut săpa tot dealul cu hârleţul, pentru a găsi comoara, ce-o credeam într-o ladă mare, plină cu bani de aur, acoperită de un clopot. Şi ne închipuiam că locul trebuie să fie cumva rotund, ca baza unui clopot, mărginit de pietre albe, cum sunt peste tot aici. Şi zici că peste tot erau numai cercuri, dar comoara nu am gasit-o.“

Fata Oroieşului şi viermii care scurmau pământul

Mai jos de izvorul din Rât, un lac cu papură şi stuf şi zbor de libelule albăstrii, popas tocmai bun pentru alte poveşti. „Se zice că prin părţile astea trăiau pe vremuri oroieşii, care erau tot oameni, dar foarte înalţi şi mari, şi bunica povestea că într-o zi când oamenii lucrau pe ogor, fata oroieşului i-a zărit de la înălţimea ei şi a luat doi săteni în palmă şi a fugit cu ei la părinţi, cărora le-a spus: Ia, am găsit doi viermi, care scurmau pământul. La care oroieşul, i-ar fi spus fetei: fătu’ meu, te du şi îi pune de unde i-ai luat, că ăştia îs urmaşii noştri.“ Poveştile locului curg, şi cu picioarele în apa călduţă a lacului„ mâinile împletesc frunze de stuf, în patru. „Hei, da’ voi ştiţi să impletiţi în şase sau opt? Pe vremuri, în Bozna oamenii îşi făceau pălării din tulpinile grâului, folosind doar partea până la primul nod. Aveau o tehnică, care mi-a împărtăşit-o şi mie un bătrân. Îmi amintesc că tulpinile trebuiau udate cu apă, înainte de a fi împletite.“

Podul Miresei şi dansul strejelor

La ieşirea din sat, către Treznea este un pod căruia îi zice Podul Miresei şi unde, pe vremuri se povesteşte că ar fi murit o mireasă în seara nunţii. Bunicii spun că nunta ar fi avut loc într-o zi de joi, şi că de atunci în fiecare joi, la miezul nopţii, mireasa poate fi văzută la pod, jelindu-şi destinul. „Bineînţeles că tentaţia era mare şi copii fiind am mers de multe ori, în nopţile de joi să vedem mireasa moartă. Şi se mai întâmpla să se mai ascundă câte unul sub pod şi să ne sperie, de nu ştiam încotro să fugim mai repede.“ „Şi mai erau strejele, un fel de iele care dansau noaptea în poienile pădurilor şi de se nimerea să te prindă noaptea pe drum şi dădeai de ele, te luau în cercul lor şi te adormeau şi dimineaţa te trezeai în alt loc, de nu mai ştiai unde eşti şi cum să ajungi acasă“. „Colo, mai departe, către poala Meseşului, lângă pădure, este un alt loc, unde ne plăcea să mergem, când eram copii. În T’aliţel îi zice, de fapt denumirea completă e Într-a lui Ţel, da’ s-a tot prescurtat până a ajuns În T’aliţel. Acolo este şi un izvor, de unde beam apă proaspătă, când stăteam mai mult.“

Comoara se află în poveştile satului

După popasul de pe malul lacului, o luăm către Dealul Comoara şi fiecare simte, urcându-l, că dealul şi poveştile sunt comoara în sine şi nu clopotul de aur sau galbenii. Mărginit undeva, în dreapta, de un brâu de stânci albe, te îndeamnă să-i încerci cu piciorul înălţimea şi să scrutezi de acolo, de sus, depărtările, ce ajung până la vârful Vlădesei, ce se poate vedea la începutul fiecărei veri, încă acoperit de zăpadă. Meseşul e la o aruncătură de băţ, jos se vede Valea Breabănului, iar undeva dincolo de vale începe pădurea de foioase şi brazi, printre care se zăresc păşuni cu turme de oi şi capre. Pe partea cealaltă e Măgura Boznei, pe care o ghiceşti după umbra crucii din vârf şi tot pe celălalt versant se află şi Părul lui Sidor- pomul pe care nu are voie să-l taie nimeni, pentru că e punct topografic. Şi cum în vârful Dealului Comoara găsim şi un maxilar de bovină, nu e greu să ne închipuim că nu e altceva decât o bucată, albită de vreme, din falca vreunui oroieş.