Prin fiecare parte de lume pe unde merg există ceva care mi se plantează în memorie ca un fel de ”acasă”, un loc, o stare, o ființă, chiar, care mă fac să mă simt în largul meu și pe care le revăd întotdeauna cu drag.

În Șimleu Silvaniei, un oraș care mi-e drag din mai multe puncte de vedere, există un loc pe care nu-l ratez niciodată, atunci când ajung acolo. Locul ăsta e cofetăria Krysta. Mai nou, de aproape un an, pentru că pandemia a închis ușile cofetăriei propriu-zise, de fiecare dată când ajung la Șimleu trec pe la aleea cu prăjituri. Așa mi-a venit în minte de prima oară când am pășit pe aleea din curtea laboratorului de bunătăți dulci, și așa a rămas: aleea cu prăjituri.

Azi, când am ajuns acolo, după ceva vreme, întorcându-mă de pe coclauri (deși, ca să fiu sincer, am făcut un ocol ca să ajung în Șimleu), m-am îndreptat glonț către aleea cu prăjituri, deja savurând prăjiturile pe care speram să le găsesc. Adică, prăjituri sunt tot timpul, dar preferatele mele sunt cremeșurile de casă, cele mai bune din câte am mâncat până acum, și nu întotdeauna se găsesc, că nu doar mie îmi plac. Așa că, atunci când am intrat, iar în vitrină nu era urmă de cremeș, cât pe ce să mă cuprindă dezamăgirea. Noroc că am auzit o voce lângă mine: ”Cremeș? Acum sunt gata și le taie. Vin imediat”. Vă dați seama că atunci când au apărut cremeșurile proaspete (”Vezi, aproape că mișcă, așa-s de proaspete”, cum mi-a spus, zâmbind, Krysta), m-am bucurat ca un copil. Am luat șase, deși după două stau cu burta în sus, însă sunt un pofticios incurabil. Și, pentru că tot mai aveam doi lei mărunți, am luat și două bombe (așa le zic eu, dar, de fapt, se numesc ”Mingi de cocos”), că știam că n-o să am răbdare până ajung acasă, și ca să nu fac doar o cremă toată mașina, am luat bombele. Cremă n-am făcut în mașină, însă am presărat cocosul și pe mine și pe scaunele din față, de zici că a început să ningă. Dar ce mai conta, mă bucuram de gustul prăjiturilor. Iar bucuriile ăstea, oricât de mici ar fi, mici contează atât de mult…