”Poți să vii să ne întâlnim câteva minute?”, mi-a trimis Ale un mesaj? I-am răspuns că da și m-am dus la locul indicat (locul, așa e corect, nu ”locația”, cum mai toată lumea spune greșit, și care înseamnă cu totul altceva).

Nu, nu ne-am mai întâlnit vreodată cu intenție, atunci a fost prima oară, iar conversațiile noastre, foarte scurte și rare de pe facebook, nu au nimic de a face cu flirtul (chiar dacă asta e imposibil de conceput pentru majoritatea), și nici vreun interes de cine știe ce natură. Pur și simplu doi oameni care s-au întâlnit, întâi virtual (un fel de note de subsol la unele scrieri de-ale mele care i-au plăcut), apoi, preț de câteva minute, față în față, pe trotuar.

”Am vrut neapărat să îți dau cartea asta, pentru că știu sigur că o să îți placă”, mi-a spus Ale întinzându-mi o pungă de hârtie, în care era și o carte – Oscar și Tanti Roz.

Da, am tot vrut să citesc cartea asta, de ceva ani încoace, însă, după ce am răsfoit-o de câteva ori, mi-am zis de fiecare dată că nu e momentul acum, că prea mi-s emoțiile întinse la maximum (viața are felul ei de a-i încerca pe cei cu sufletul la vedere) și numai de așa ceva nu am nevoie, de și mai multe emoții.

Am luat cartea din punga-cadou și am deschis-o la prima pagină, la dedicația lui Ale, și unde, printre altele, a scris: ”Cerem răspunsuri și Dumnezeu îți trimite oameni!”. Și mi-am adus aminte, acolo, pe trotuar, de Zoli, prietenul meu care e acum într-o altă lume, și care tot îmi zicea (eu râdeam, iar el se enerva, că vorbea serios): ”Omule, ești cel mai deștept om pe care-l cunosc, dar și cel mai prost. Tu nu vezi că ești un fel de sfânt care n-are ce căuta aici, în lumea asta de căcat, în care toți or să ia de la tine ceea ce au nevoie, apoi o să-ți tragă un șut în cur? Tu vii să-i salvezi, să le deschizi ochii, și o să ți-o iei de n-o să te vezi. Lasă-mă cu rahaturile ăstea, că n-ai cum să fii altfel decât cum ești! Ești un prost!”.

”Cerem răspunsuri și Dumnezeu îți trimite oameni!”… Am tot recitit ce mi-a scris Ale (și știu că n-o să-i prea convină că am scris despre asta), și mi-am amintit de ce se tot rățoia Zoli la mine: pentru că îi păsa. A-ți păsa de celălalt… un concept de viață care e mai mult un stigmat în lumea asta, decât o virtute. E o lume în care oamenii îți întorc spatele extrem de ușor, cu voluptate chiar. Însă, în lumea asta există și oameni cu adevărat faini, oameni care sunt cu sufletul la vedere și care sunt, de fapt, niște luminițe în întunericul pragmatic din jur. Unul din oamenii ăștia faini e Ale, care mi-a dat cadou o carte pe care mi-a scris: ”Cerem răspunsuri și Dumnezeu îți trimite oameni!”… Și, da, am înțeles, Ale, ce-ai vrut să zici.